Jocurile de copii

În anii în care se aflau sub supravegherea mamei, copii romani, ca toţi copii de pretutindeni şi dintotdeauna, se jucau pentru a-şi cheltui surplusul de energie. Jocurile variau după locul unde trăiau părinţii lor, după mijloacele materiale pe care aceştia le aveau, dar unele din ele aveau un caracter general, fiind cunoscute de toţi. Se poate distinge identitatea sau asemănarea unora cu jocurile copiilor din zilele noastre, trăsături care contribuie la conturarea unei lumi a vârstei fără griji: construirea de căsuţe din bucăţi de lemn, călărirea unei trestii lungi, jocul „cu soţ sau fără”. Ultimul joc se juca astfel: un copil ţinea strâns, în pumnul închis al unei mâini, pietricele sau alte obiecte mărunte, iar altul trebuia să ghicească dacă ele erau cu soţ sau fără soţ.

Frecvent era jocul cu moneda: un copil arunca o monedă în aer, iar altul trebuia să ghicească, înainte ca ea să cadă pe pământ, dacă partea deasupra era aversul sau reversul.

Se cunoştea pentru joc titirezul, dar de răspândire mai mare se bucura jocul cu cercul (orbis, throcus). Cercul era rostogolit înainte de către copil cu un băţ drept sau încovoiat, aşa că îl ţinea în direcţia dorită. Cercurile erau de diferite mărimi şi unele aveau fixate pe margini inele sau clopoţei, aşa că în cursa lor emiteau şi anumite sunete plăcute.

Copiii ceva mai mari se jucau cu mingea (pila), a cărei învelitoare exterioară era, de obicei, colorată cu diverse culori sau împodobită cu diferite desene. Mingile erau de diverse mărimi, destinate fiecare unor jocuri deosebite: un fel de balon umflat cu aer (follis), care se arunca cu mâna de la un jucător la altul, fără să fie permis a atinge pământul; cu o minge mai mică (harspastum) se jucau copiii împărţiţi în două tabere, după anumite reguli; o minge strânsă şi tare era folosită la un joc între trei jucători aşezaţi în triunghi, care-şi aruncau mingea unul altuia cu mâna stângă.

Un joc preferat al copiilor era cel cu nucile, fiind atât de frecvent încât copilăria era identificată cu el; părăsirea jocului respectiv, a devenit sinonim cu trecerea vârstei copilăriei. Erau şase variante ale acestui joc, una constând din aşezarea pe pământ, în triunghi, a trei nuci, iar o a patra trebuia să fie lăsată să cadă de la o anumită înălţime, aşa încât să se aşeze deasupra lor fără să le mişte din loc; cel care reuşea câştiga nucile. O altă variantă consta în aşezarea mai multor nuci în şir pe pământ, apoi în rostogolirea uneia de pe un plan înclinat în direcţia lor; nuca din şir atinsă de cea rostogolită era câştigată.

Unele jocuri de copii aveau un caracter de imitaţie a oamenilor mari şi a activităţilor lor: „de-a soldaţii”, „de-a judecătorii” etc., sau erau jocuri „de societate”, în care erau puşi în situaţia de a deprinde imaginaţie, abilitate şi forţă fizică.

În jocul „de-a călăreţii” unii copii jucau rolul de cai, fiecare luând în spate un călăreţ; aceştia apoi se încăierauîntre ei, „făceau război”, câştigând cei care izbuteau să doboare mai mulţi călăreţi, cu cai cu tot. Uneori „caii” erau prinşi la căruţă, trebuind să-l tragă pe celălalt copil, care făcea uz şi de bici.

Într-un alt joc, un copil era aşezat într-un loc fix, stabilit ca ţintă, cu ochii legaţi, îar ceilalţi copii se ascundeau. În momentul când cel legat la ochi se ridica sa-i caute, aceştia se repezeau asupra ţintei, iar ultimul sosit era următorul legat la ochi.

Unele jocuri se consideră că au avut o influenţă greacă. Printre acestea figura un fel de joc „de-a baba oarba”, în care un copil legat la ochi încerca să-i prindă pe cei din jurul lui, în timp ce aceştia îi spuneau tot felul de vorbe şi căutau să-l abată din din drum pentru a nu fi prinşi; cel care era totuşi prins, era legat la ochi şi jocul continua.

În unele jocuri de copii se manifesta şi spiritul lor de păcăleală şi de şagă la adresa oamenilor mari; unul din acestea consta în lipirea unei monede, în aşa fel încât să fie zărită de un trecător, care încerca să o ridice cu greu, spre marele haz al ştrengarilor care stăteau ascunşi şi tâdeau pe seama celui păcălit.

 

Nicolae Lascu, Cum trăiau romanii, Ed. Ştiinţifică, 1965