Cultura cerealelor

Agricultura a fost o îndeletnicire a locuitorilor peninsulei din timpuri străvechi, cu mult înainte de venirea populaţiilor indo-europene.
Cele mai vechi soiuri de cereale cultivate de romani au fost alacul (o specie de grâu rezistentă), orzul şi meiul. În urma unei experienţe îndelungate, romanii s-au convins de necesitatea selecţionării seminţelor. După selecţionare, seminţele erau tratate cu substanţe şi prăjite uşor la foc, pentru a se înmuia coaja şi a grăbi astfel încolţirea.

După însămânţare, şi după ce grâul începea să crească, era plivit, pentru a stârpi buruienile ce creşteau în lanuri. Secerişul avea loc în lunile iunie şi iulie, după mai multe metode: se tăia spicul de la pământ, se culegeau numai spicele, se tăiau cu secerile pe la mijlocul paiului sau se smulgeau cu rădăcini cu tot. Grâul era legat în snopi, iar aceştia se clădeau în clăi, sau spicele erau strânse în coşuri şi puse la adăpost de intemperii până când le venea rândul la treierat. Pentru extragerea boabelor din spice se foloseau îmblăciile sau călcarea grâului de către unele animale mari. Boabele erau apoi vânturate pentru a le curăţa de pleavă, praf sau de seminţele altor buruieni din lan.

După curăţirea de impurităţi, grâul era aşezat în hambare (horrea); în gospodăriile producătorilor de mari cantităţi de cereale se ridicau construcţii speciale (granaria), adeseori cu 2-3 etaje. În gospodăriile oamenilor săraci grâul, ca şi alte rezerve de provizii, era aşezat în podul casei. Când grâul era în cantităţi mai mari, se păstra în vase de capacitate mare (dolia), aşezate în pământ până aproape de gât, sau în coşuri din nuiele de răchită. Pe unele proprietăţi mai existau şi silozuri subterane în care grâul era aşezat perfect uscat şi silozul era apoi închis ermetic.

Bibliografie:
Nicolae Lascu, Cum traiau romanii, ed. Stiintifica, 1965

BizStudio-lite Theme by SketchThemes