Adulţii au transformat unele jocuri de copii în jocuri de noroc. Cel mai simplu joc de noroc era aruncarea monedei în aer şi ghicirea dacă va cădea aversul sau reversul cu faţa în sus, stabilindu-se şi o sumă de bani pentru cel care câştiga.

Jocurile de zaruri ofereau cele mai multe posibilităţi de a câştiga sau a pierde în scurt timp sume mari de bani. Zarul era din os sau fildeş şi fiecare din cele şase feţe avea o cifră de la unu la şase, care reprezenta tot atâtea puncte la joc. Se juca, de obicei, cu două sau trei zaruri care se puneau într-un păhărel anume confecţionat pentru acest scop; se scuturau şi se aruncau pe masă. Se stabilea o anumită sumă pentru miză, pe care o câştiga cel care obţinea cel mai mare număr de puncte, iar lovitura cea mai mare o dădea cel care obţinea cifra şase la toate zarurile (serio).

Jocul de arşice era aproape la fel de răspândit. Arşicele erau nişte oscioare de la glezna unor animale, ca viţei, oi sau antilope. Se făceau arşice, după forma acestora, şi din alte materiale: metale, fildeş sau piatră. Spre deosebire de zaruri, arşicele aveau numai patru feţe: din cele patru laturi lungi, dreptunghiulare şi înguste, două erau netede, una concavă şi a patra convexa, fiecare din ele având în joc o valoare deosebită (unu, trei, patru şi şase). Jocul se desfăşura cu patru arşice deodată, iar valoarea cea mai mare o avea combinaţia în care fiecare din arşice arăta faţa cu un număr diferit.

Ca şi în cazul luxului de la mese, existau şi pentru jocurile de noroc măsuri restrictive. O singură concesie era făcută liberei desfăşurări a jocurilor de noroc de tot felul, cu ocazia serbărilor saturnaliilor.
Existau unele jocuri în desfăşurarea cărora intrau şi factori ca abilitatea şi combinaţiile mintale. Mai cunoscut era jocul zis al soldaţilor mercenari. Piesele cu care se juca (latrunculi sau milites) erau aranjate pe o tăbliţă asemănătoare cu cea de şah, împărţită în mai multe căsuţe, al cărăr număr nu se ştie precis. Piesele erau căte 30 pentru fiecare din cei doi jucători şi se distingeau după culori. Piesele erau de mai multe categorii, după rolul pe care îl aveau, unele nu se puteau mişca decât în linie dreaptă (ordinarii), iar altele puteau sări peste diferite căsuţe (vagi). Jocul, constând în simularea unui război, consta în captarea cât mai multor piese, adică soldaţi, de la adversar şi de blocarea lui în anumite poziţii pentru a nu mai putea face nici o mişcare, reducându-se, în ultimă instanţă, la un fel de şah-mat.

Un alt joc în care, alături de noroc, intra abilitatea şi combinaţia, era duodecima scripta. Pe o tăbliţă erau trase 12 linii verticale tăiate la mijloc de una orizontală, ceea ce ducea la formarea a 24 de căsuţe. Fiecare din cei doi jucători avea câte 15 pioni de culoare albă, respectiv neagră, precum şi mai multe zaruri pe care jucătorii le aruncau pe rând. Pionii erau împinşi înainte sau retraşi pe căsuţele numerotate de la 1 la 24, după cifrele pe care le dădeau zarurile, dar numai pe anumite spaţii, aşa încât jucătorul avea prilejul de a-şi pune în practică abilitatea nu numai de a-şi bate adversarul, dar şi pentru a-şi crea o situaţie mai puţin periculoasă dacă zarurile îi erau nefavorabile.
În afară de jocurile prezentate, mai erau altele asemănătoare, despre care stau mărturie tăbliţele de piatră descoperite.

Nicolae Lascu, Cum trăiau romanii, Ed. Ştiinţifică, 1965