Viţa-de-vie este o cultură autohtonă în toate zonele din bazinul Mării Mediterane. În epoca regalităţii şi la începutul republicii, cultura viţei-de-vie nu era prea dezvoltată, dar mai târziu s-a dezvoltat aşa de mult, încât a ocupat locul al doilea, după cereale, în viaţa economică a Romei. Dovadă a importanţei şi a amploarei pe care a avut-o în decursul timpului este locul acordat ei în tratatele de agronomie.

O lucrare preliminară oricărei culturi era desfundarea terenului, cu scopul de a stârpi orice vegetaţie spontană, rădăcinile arborilor sau ale plantelor mai vechi.
În afară de plantarea propriu-zisă, romanii cunoşteau şi înmulţirea viţei-de-vie prin butăşire sau altoire.
Cato nu cunoştea în sec. al II-lea a. Chr. mai mult de şapte varietăţi de viţă, Columella aminteşte 58 în sec. I p. Chr., iar Pliniu cel Bătrân 91, deşi susţinea că numărul acestor varietăţi trecea de 400.

Lucrările agricole legate de cultivarea viţei-de-vie se eşalonau, ca şi astăzi, într-o serie aproape neîntreruptă de la începutul primăverii şi până în pragul iernii. Lucrările de afânare a pământului prin săpat sau arat aveau loc la începutul primăverii, apoi în aprilie şi iulie. Printre lucrările ce priveau viţa-de-vie însăşi erau tăierea sau tunderea. Această lucrare se făcea toamna, după cules. Butucii şi viţele erau legate de araci sau de arbori cu ajutorul unor fire de papură sau cu nuiele de răchită. Alte lucrări erau plivitul de lăstarii nefolositori şi ciuntitul vârfurilor viţelor pentru a împiedica creşterea lor exagerată în dauna dezvoltării strugurilor. Lucrările de tăiere se făceau cu ajutorul cosorului de vie (falx vineatica).

Recoltarea strugurilor se făcea, potrivit unei vechi tradiţii, după căderea frunzelor, adică atunci când aceştia erau aproape stafidiţi. Se tăiau cozile strugurilor cu ajutorul unui cuţitaş încovoiat (falcula vineatica). Strugurii erau puşi în coşuri împletite din nuiele de răchită sau în albii de lemn. Când aceste vase erau pline, se goleau în coşuri de capacitate mai mare, purtate de măgari sau aşezate în care, pentru a fi transportaţi acasă. Cea dintâi operaţiune pentru obţinerea vinului era zdrobirea boabelor în călcătoare (un bazin dreptunghiular de piatră cu margini joase şi flancat din două părţi de rezervoare pentru must). Mustul ajungea din rezervoare, prin jgheaburi de lemn sau olane de lut ars în chiupuri.

După terminarea călcatului, reziduurile de struguri erau stoarse la teasc, iar mustul era pus în chiupuri. De acolo era scos şi dus în cramă cu urcioare mari şi turnat în butoaie după ce era strecurat printr-un coşuleţ în care rămâneau impurităţile.
Crama era uneori subterană, dar de obicei la nivelul casei. De regulă, pe marile proprietăţi existau încăperi pentru depozitat vinul şi de un fel şi de altul. În acest caz, în crama subterană se păstra vinul vechi, iar în cealaltă, vinul nou. Când vinul avea vechime de mai multi ani, era pus în amfore mici şi dus în magazia de vin din podul casei, sub acoperiş, unde continua să se învechească la căldură; apoi era aşezat într-un loc mai înalt din pod, unde se strângea fumul din întreaga casă şi se continua procesul de învechire, sub influenţa nu atât a fumului, cât mai ales a căldurii.

Vasele ceramice în care se păstra vinul erau unse cu smoală lichidă pe interior pentru a le face impermeabile. Uneori se adăuga şi o anumită cantitate de răşină, ce contribuia la o mai bună conservare a vinului. În afară de acestea, se mai întrebuinţau şi alte substanţe pentru conservarea, mai bine zis pentru falsificarea vinului: ipsos, sare, cretă, var, sulf, drojdie, diferite arome, oţet. Pentru dregerea vinurilor prea acide se utiliza mierea.

Obiceiul romanilor de a amesteca vinul cu apă, când îl beau, era impus nu atât de aplecările lor spre sobrietate, cât mai ales din cauză că el conţinea o mare cantitate de alcool şi avea o consistenţă de sirop. Astfel, era necesar ca vinurile să fie amestecate cu apă, caldă sau rece, după preferinţa fiecăruia.

Bibliografie:
Nicolae Lascu, Cum traiau romanii, ed. Stiintifica, 1965