MASA DE SEARĂ LA ROMANI

(CENA)

La romani, masa de seară, cea mai importanta masa a zilei, avea loc la ore diferite, ele depinzând de condiţiile sociale şi de ocupaţiile lor. În principiu cena avea loc la sfârşitul zilei de muncă, ceea ce pentru un mic cultivator sau pentru un meşteşugar însemna spre seară; pentru oamenii de afaceri, oamenii politici, pentru cei care aveau treabă la tribunal, masa de seară începea între orele a noua şi a zecea, dar existau şi excepţii (Nero se aşeza la masă începând cu ora a şasea, adică la miezul zilei, pentru a se ridica la miezul nopţii1).

În primele secole ale republicii, masa de seară consta de obicei dintr-o fiertură de cereale care constituia un aliment de bază, apoi legume verzi sau uscate, ceapă, usturoi, peşte sărat, fructe crude sau uscate, brânză şi numai arareori carne. În zilele de sărbătoare masa era mai abundentă, deoarece atunci se consuma carnea animalelor care au fost aduse jertfă.
La început, masa de seară se lua de către toţi membrii familiei împreună în atrium, în jurul vetrei. Doar capul familiei avea dreptul să stea culcat pe un pat, soţia lui şedea la picioarele acestuia, iar copiii pe scaune sau taburete fără spetează; uneori copiii erau aşezaţi la o masă separată, unde primeau numai unele din felurile de mâncare şi porţii mai mici. Sclavii, dacă existau în familie, mâncau în aceeasi încăpere, la o masă separată, şezând pe o bancă de lemn; uneori, şi mai ales la ţară, mâncau direct de pe vatră.

Mai târziu, cei bogaţi şi-au rezervat în casă săli speciale pentru masă, destinate nu numai membrilor familiei, ci şi invitaţilor. La început, la aceste mese nu erau admise femeile şi copiii, dar mai apoi au avut şi aceştia acces şi luau parte la conversaţiile bărbaţilor. În casele mari sălile de mese erau mai multe, care se foloseau după anotimpuri. Astfel, era un triclinium de iarnă la parter, pentru vară un altul la etaj sau în grădină, sub cerul liber sau sub umbrarul unei viţe-de-vie, iar în lipsa acestuia se întindea deasupra o pânză (velum).

La început masa nu era acoperită, farfuriile cu mâncăruri punându-se direct pe tabla de lemn. Abia la începutul epocii imperiale a apărut faţa de masă (mantele), din sec. al II-lea feţele de masă fiind făcute din stofe grele, bogat ornamentate cu tot felul de broderii. Încă din ultimul secol al republicii se cunoşteau şerveţelele de masă (mappae), care serveau şi pentru ca oaspeţii să-şi şteargă mâinile când se spălau înainte de a se fi aşezat la masă, apoi în timpul mesei, pentru că aveau mereu nevoie de ele, dat fiind faptul că trebuiau să se ajute cu degetele. După terminarea mesei, oaspeţii luau de obicei şerveţelele cu ei, deoarece înveleau în ele unele mâncăruri pe care le duceau acasă, precum şi alte daruri mărunte oferite de gazdă. Pe masă se mai aşezau ca ustensile accesorii, cu caracter permanent, solniţa (salinum), de obicei de argint, precum şi un vas cu oţet (acetabulum), tot de argint.

În triclinium era o masă-bufet aşezată în apropiere, pe care era pusă vesela scumpă de argint pentru mâncăruri şi băuturi (argentum escarium, potorium); suprafaţa acesteia era dreptunghiulară sau rotundă şi susţinută la început de un picior de lemn, apoi de marmură şi chiar de argint. Tot o mobilă accesorie era şi un fel de tavă mare sau dulap de alimente (repositorium), pe care se ţineau în farfurii mari toate mâncărurile ce urmau să se servească deodată la masă. De obicei oaspeţii se serveau direct de pe această mobilă, întinzând numai mâna; în prealabil, un sclav tăia bucăţile mai mari în porţii mici (pulmenta).

Printre ustensilele pentru mâncare erau cunoscute farfuriile (patinae, patellae) a căror întrebuinţare era curentă, lingurile (cochlearia, linguae), a căror formă varia după diversele întrebuinţări. Întrebuinţare mai rară avea cuţitul, care se afla mai mult la bucătărie, iar furculiţa nu se cunoştea la masă, ci numai una mai mare la bucătărie.
Tot în sala de mese se afla un vas cu vin (oenophorus) şi unul cu apă caldă (caldarium), precum şi un vas mare (crater). În vasul din urmă se amesteca, în anumite proporţii, vinul cu apa, de obicei caldă, îar apoi, cu ajutorul unui vas mai mic, cu toartă lungă, se scotea şi se turna în cupele de băut. De obicei, se mai afla şi un fel de strecurătoare, cu ajutorul căreia se filtra vinul, deoarece nu era întotdeauna suficient de limpede.

Serviciul de masă era asigurat de numeroşi sclavi puşi sub supravegherea unui expert în acest domeniu, triclinarcha, căruia stăpânul casei îi dădea în grijă buna desfăşurare a mesei.
Cu toate că masa de seară varia după cum era vorba de una obişnuită sau de un ospăţ organizat cu tot fastul, ea avea totuşi trei faze principale în desfăşurarea ei: aperitivul sau gustarea, masa propriu-zisă şi desertul.
Orice masă de seară începea cu un aperitiv (gustus, gustatio), care consta din feluri de mâncare uşoare şi astfel pregătite încât să provoace pofta de mâncare. Printre componentele unei gustări un loc de frunte îl ocupa oul, care a rămas ca punct tipic de plecare pentru o masă, întocmai cum fructele, adică merele, marchează sfârşitul ei; expresia, devenită proverbială este redată de Horaţiu „de la ou până la mere2”, adică de la începutul până la sfârşitul mesei. Pe lângă ou, mai figurau numeroase legume, felurite ciuperci şi peşte sărat. Ca băutură, se consuma de obicei vin îndulcit cu miere.

Urma cena propriu-zisă, care pentru cei săraci constituia masa unică. Ca parte principală a mesei, la bogaţi, se serveau felurile de mâncare de carne, păsări, animale mari, peşte sau vânat. Unele dintre mâncăruri se serveau fierbinţi, fiind aduse la masă în vase speciale care aveau în partea de jos un mic cuptor cu cărbuni de mangal. Altele se aduceau la masă după ce au stat mai mult timp la ghiaţă. La această parte a mesei se bea vin, dar în cantităţi limitate.
A treia fază a mesei, desertul , se transforma la ospeţele mari într-o petrecere (comissatio). Se consumau nu numai fructe, de obicei uscate, ci şi alte alimente picante, menite să provoace sete, pentru că greutatea cea mai mare o avea băutura. În această fază se rosteau numeroase toasturi, atât în cinstea celor prezenţi, cât şi a celor absenţi, şi acestea constituiau tot atâtea prilejuri de a goli cupele dintr-o răsuflare şi în întregime. Adeseori invitaţii ghiftuiţi de mâncăruri şi băuturi erau nevoiţi să treacă într-o încăpere alăturată pentru a-şi uşura stomacul prin vomitături provocate, care le dădea apoi posibilitatea să reia cheful de la început. Seneca spunea că aceştia „vomitează pentru ca să mănânce şi mănână pentru ca să vomiteze3”.

Încă din sec. I a. Hr., adică de când au început luxul şi excesele de la mesele bogaţilor şi îmbogăţiţilor, ea a devenit o temă literară adeseori exploatată. Paralel cu ea s-a dezvoltat tema evocării vieţii simple de la ţară. Ambele teme, pe lângă latura lor evocativă, reflectau o realitate mai puţin cunoscută, dar mult mai răspândită: felul de trai pe care mai continuau să-l ducă oamenii simpli.

Bibliografie:
Lascu, Nicolae, Cum trăiau romanii, Bucureşti, 1965