Prelucrarea materiile dure de origine animală

             Osul şi cornul au constituit încă de la apariția omului, materii prime pentru confecționarea armelor şi uneltelor acestuia.  Consumând carnea animalelor, primii oameni, au obținut implicit şi oase, pe care inițial, probabil, le-au spart pentru a putea scoate măduva hrănitoare aflată în interior.  Duritatea şi spărtura concoidală caracteristice osului si cornului, forma ascuțită a coarnelor, dar si faptul că se găsesc mult mai ușor decât rocile de bună calitate, au făcut din materiile dure de origine animală o importantă sursă de materie primă pentru confecționarea uneltelor primilor hominizi.

         Prin cioplirea şi șlefuirea oaselor, dinţilor, cochiliilor şi coarnelor animalelor vânate şi mai apoi crescute, oamenii preistorici şi-au confecționat unelte sau podoabe din ce în ce mai elaborate precum: străpungătoare, ace pentru cusut; răzuitoare; dăltițe; propulsoare;  topoare; instrumente muzicale; vârfuri de săgeți, sulițe si harpoane; mărgele; pandantive; plantatoare; săpăligi; cuţitaşe; sau mânere pentru înmănuşatul uneltelor din piatră.

            De-a lungul epocii bronzului, obiectele din materii dure de origine animală se răresc, având în vedere creşterea numărului obiectelor realizate din metale, dar tipologic rămân aceleaşi, cu mici adăugiri: brăzdare din corn de cerb, pumnale din os, amulete din oase de căprior, sceptre din corn de cerb, mărgele din os, aplice, butoni, psalii.

            Epoca fierului se caracterizează prin inventarea şi răspândirea metalurgiei fierului, înmulţirea uneltelor, armelor şi a altor obiecte lucrate din noul metal, înlocuind treptat artefactele produse prin vechile tehnologii. Aceste fenomene duc la reducerea pieselor din materii dure de origine animală, păstrându-se totuşi unele categorii de artefacte precum, străpungătoarele, piesele ornamentale, mânerele, pieptenii, acele  sau vârfurile de săgeţi . Conform studiilor şi analizelor, artizanii daci au utilizat trei tipuri de materie primă de origine animală : oase de diferite tipuri, coarne de cerb sau căprior şi coarnele rumegătoarelor domestice.

            Şi in Epoca Romană prelucrarea materiilor dure de origine animală a constituit o ocupație importantă a artizanilor.  Prezenţa artefactelor de os sau corn în mai toate siturile de epocă romană, fie ele aşezări urbane ori  rurale, castre de legiune ori de trupe auxiliare, ne conduc spre concluzia că îndeletnicirea de a prelucra astfel de materiale era foarte bine reprezentată în mai toate aşezările romanilor. 

            Omul a continuat să folosească osul, cornul şi fildeșul într-o mai mică sau mai mare măsură şi în epocile ce au urmat, chiar şi în prezent existând încă obiecte utile oamenilor, confecționate din aceste materiale.