ARMATA DACICA

Către sfârşitul mileniului I a. Chr. pe scena istorică sud-est europeană apar dacii. Ei sunt amintiţi de numeroase surse literare şi confirmaţi de săpăturile arheologice.

Pentru a duce campanii militare de anvergură împotriva bastarnilor, celţilor, grecilor, sarmaţilor şi romanilor, dacii aveau nevoie de o armată şi un armament corespunzător cerinţelor luptătorilor din acea perioadă. Stabilirea caracteristicilor armamentului (combinaţiile dintre diferite tipuri de arme) şi specificului artei militare dacice este un segment greu de reconstituit. În acest caz, sursele literare lipsesc aproape cu desăvârşire, iar cele arheologice, respectiv mormintele de războinici, sunt foarte puţine, datorită perioadei cunoscute în istoria dacilor a “vidului de morminte” (sec. I î. Hr. – sec. I d. Hr.).

Oastea dacilor era compusă din pedestraşi (oameni de rând – comati) şi călăreţi (cei mai mulţi dintre ei din categoria nobililor – tarabostes, sau pileati). Armele de ofensivă ale cavaleriei dacice erau reprezentate de spadele lungi drepte sau scurte şi drepte, utilizate pentru atât pentru tăiere cât şi pentru împuns; lănci şi suliţe pentru aruncare şi nelipsitele arcuri; probabil purtătorii lor constituind contingente separate ale infanteriei sau cavaleriei. Pentru apărare foloseau scutul de formă ovală, unii dintre ei acoperiţi, cu coifuri şi armuri (cămăşi de zale sau segmente din fier şi platoşe din piele). Enumerarea tipurilor de arme ale călăreţilor mărturiseşte folosirea de către daci atât a unei cavalerii uşoare (spadă si scut, întotdeauna cu lance şi/sau suliţă) cât şi a unei cavalerii grele, probabil mai mică redusă ca şi număr, constituită din luptătorii în armuri. Existenţa armurilor şi a cămăşilor de zale pot vorbi despre gradaţia în mediul luptătorilor daci, probabil purtătorii lor fotmând o subdiviziune, o grupă de elită.

Luptătorii pedeştri erau înarmaţi cu suliţe si/sau lănci, scuturi şi sabii curbe (falx, falces) sau drepte scurte (cu unul sau două tăişuri), cuţite şi pumnale de luptă (sica); se pare că unii dintre ei aveau şi topoare sau seceri folosite în luptă. Pentru luptele de la distanţă, dacii utilizau arcul de tip “scitic” şi lăncile şi/sau suliţele. Armamentul defensiv al pedestrimii dacice era reprezentat de scuturi, casti si armuri (aceste doua din urma destul de rare totusi, nu toti isi permiteau). Şi în cadrul acesteia se pot observa unele subdiviziuni (cei cu sau fără pileus) sau cei care prin stilul lor de luptă foloseau numai teribilele arme de două mâini cunoscute nouă prin denumirea de falx dacica. Aceştia probabil constituiau o unitate de elită, din zona capitalei.

De altfel, cele două arme devenite în preajma confruntărilor cu romanii determinative etnice ale dacilor, falx-ul şi sica, şi-au construit renumele în lupta corp la corp cu inamicul. Pentru eficienţa maximă a acestor arme se poate presupune, existenţa unor formaţiuni comune, în anumite etape ale bătăliei, de daci înarmaţi cu falx şi alţii cu sica, ce puteau străpunge sau hărţui detaşamente inamice.

Aceste grupuri comune dacice anulau unele lipsuri ale luptătorilor ce foloseau aceste arme: cei cu falx, fara armament defensive, puteau fi aparati in lupta de aproape de catre cei ce aveau scut, aceştia din urmă fiind eficienţi în lupta individuală, de aproape. Se poate presupune că, pentru o maximă eficienţă a destrămării formaţiunilor romane doi daci încadraţi cu scut si arma de o mana puteau flanca unul cu falx şi aşa mai departe. Înarmarea uşoară a majorităţii dacilor este o dovadă a mobilităţii armatei. Pentru manevrări şi regrupări rapide erau necesare scuturile, a căror formă permiteau acţionarea atât în formaţiuni colective, cât şi în luptele cu caracter individual, unde faţă de un adversar mai greoi dacii erau în avantaj.

ARME DACICE

Despre numărul şi felul armelor dacice se poate vorbi pe baza câtorva monumente sculpturale romane (Columna lui Traian, Monumentul de la Adamclisi, inscripţiile de la Carlisle-Anglia sau de la Grădiştea de Munte ). La acestea se adaugă numeroasele descoperiri arheologice şi sursele literare.

Armele dacilor au fost împărţite în două tipuri principale: ofensive (spada, falxul, pumnalul de luptă – sica, lancea, suliţa, toporul, arcul şi săgeata) şi defensive (scutul, coiful, cămaşa de zale şi platoşele din piele).

Spadele. Imaginile din arta sculpturală romană, precum şi descoperirile arheologice arată că aceasta era principala armă ofensivă. La daci, spadele sunt de doua feluri: lungi, de tip celtic, si scurte, de tip gladius. In plus, in zona muntilor Orastiei s-au gasit si spade cu maner lung, folosite cu ambele maini. Spadele aveau două tăişuri şi vârfuri ascuţite, cu lăţimea lamei în jur de 4-6 cm. Lungimea acestora era în medie de 75-95 cm, din care mânerul aveau până la 20 cm. Unele dintre ele aveau şi canal de scurgere a sângelui. Erau utilizate atât pentru lovituri de tăiere, cât şi pentru împungere. Mai există un tip de spadă dreaptă, cu un singur tăiş. Aceasta are lama dreaptă, făcând parte din categoria spadelor scurte (50-55 cm), cu mâner de 10 cm, deci pentru o singură mână.

Având o istorie începând cu sec. V – IV a. Chr. şi întâlnite la un număr variat de populaţii, armele curbe au devenit, odată cu luptele cu romanii, armele simbol ale dacilor. Este vorba de acea falx (subst. feminin; falces, la plural), care în antichitate desemna toate obiectele (seceră, cosor, coasă, cange) de formă şi mărimi diferite care aveau în comun tăişul pe partea interioară a lamei. Dimensiunile acestora erau între 70 şi 100 cm lungimea lamei, din care 30-40 cm reprezenta mânerul de prindere; lăţimea era de la 3 la 5 cm. Datorită folosirii ambelor mâini (deci se exclude existenţa unui scut pentru purtătorii ei), avantajul era creşterea puterii de lovitură, fiind o armă de despicare şi nu de împungere. De asemenea ca avantaj trebuie menţionată şi mobilitatea mult mai mare a celui înarmat cu falx faţă de orice alt tip de luptător.

 

Pumnalele. Ovidiu Nasso, poetul exilat la Tomis, scria: „dacul este gata în fiecare clipă să producă răni cu cuţitul, care este purtat de orice bărbat lângă şold”. Aceste pumnale sunt de două categorii: cu lama dreaptă şi curbă (sica). Au lungimi între 23 şi 26 cm. Şi aceasta se caracterizează prin muchia interioară ascuţită a lamei, fiind ideală pentru lupta de aproape, mai ales în încleştările unde distanţa faţă de inamic este minimă.

 

Lăncile şi suliţele. Ca număr, sunt cele mai răspândite arme dacice. Diferenţa dintre ele constă doar în dimensiunea lamelor: suliţele, ca arme de aruncat, erau ceva mai mici (15-20 cm), pe când lamele lăncilor ating deseori 30 cm. Ca proporţii, suliţele erau de dimensiunea luptătorilor, iar lăncile erau mult mai mari, atingând şi 2,5 m. Ambele au tuburi de înmănuşare prevăzute cu un orificiu în care era fixat un cui pentru prinderea mai bună de partea de lemn a armei, iar în partea opusă era fixat un călcâi din fier. Acesta oferea un echilibru pieselor, în timpul aruncării, cât şi o protecţie sporită (prin înfingerea în pământ) împotriva atacului cavaleriei.

Toporul (securea de luptă). Acest tip de armă apare atât pe Monumentul de la Adamclisi cât şi pe Columna lui Traian, sau în descoperirile arheologice. Lungimea acestora este de 14-33 cm. Exemplarele descoperite la Grădiştea Muncelului sunt dotate cu cârlige, utilizate, probabil, pentru îndepărtarea călăreţului inamic de pe cal.

Arcul şi săgeţile. Arcul era utilizat în calitate de armă universală: de luptă şi de vânătoare. Ca o dovadă a utilizării de către daci a acestei arme sunt numeroasele vârfuri de săgeţi descoperite în aşezări şau în mormintele de la periferia lumii dacice, cât şi unele scene de pe Columnă. Imaginile de mai sus dar şi sursele literare mărturisesc că dacii utilizau arcul de tip „scitic”, termen destul de relativ, deoarece asemenea arcuri erau răspândite la multe popoare. Dimensiunile acestor arcuri nu erau prea mari, în stare întinsă având 60-80 cm.

Ca armă defensivă este de menţionat scutul. Despre existenţa acestuia la daci mărturisesc numeroasele scene de pe Columnă, metopele de la Adamclisi, cât şi numeroase descoperiri arheologice (părţile metalice ale acestora). Acesta era utilizat atât de nobilimea călare cât şi de pedestrime. Dacii utilizau cu precădere scuturile ovale, bogat ornamentate; partea de lemn era acoperită cu piele, peste care veneau părţile metalice (umbo-ul, parte centrală a scutului şi banda exterioară, tot din fier). Dimensiunile acestora aveau un raport de 2:1 faţă de luptător.

Coifurile. Din analiza monumentelor sculpturale şi a celor arheologice, se poate susţine faptul că ele n-au avut o utilizare largă la daci. Totuşi ele nu lipsesc. Pentru perioada lui Burebista, ele apar în câteva morminte tumulare. Apoi se împuţinează drastic, pentru a le regăsi 150 de ani mai târziu, pe unele scene de pe Columna traiană. Este vorba de unele coifuri ce apar la baza coloanei, fără prea multe analogii în mediile învecinate. Prin curbarea în faţă a părţii superioare ele amintesc de acele pileus purtate de nobilimea dacă. Este posibilă şi existenţa unor coifuri din piele, ce compensau lipsa coifurilor metalice.

Cămăşile de zale. Primele cămăşi de zale au apărut în zona carpatică odată cu venirea celţilor. Acestea făceau parte dintre cele mai scumpe tipuri de echipament militar defensiv, dar şi de prestigiu, arătând originea nobilă a purtătorului. Inelele din care erau efectuate aveau diametrul între 0,8 – 0,9 cm şi 1,2 – 1,4 cm, astfel de inele find descoperite în numeroase situri arheologice dacice.

Armuri de solzi. Fac parte din armamentul de protecţie al cavaleriei şi/sau infanteriei grele (luptători în armuri). Reprezentau nişte cămăşi metalice pentru călăreţi şi uneori acoperământ pentru cal, confecţionate din plăci de bronz şi din fier (segmente). Fără îndoială că acest tip de luptători au fost influenţaţi de cei sarmatici de la care au preluat modelele segmentelor. Astfel de piese s-au descoperit rareori în siturile arheologice dacice, însă important este faptul că ele nu lipsesc. Au o lungime de 2,5 – 3,5 cm şi o lăţime de 1 – 1,5 cm. Sunt destul de variate, în funcţie de preferinţele comanditarului: de formă ovală cu vârf drept (cu două sau patru orificii), de formă dreptunghiulară, cu două orificii pentru fixarea segmentelor, situate vertical pe partea superioară şi inferioară. Exista si un exemplar descoperit intr-un tumul la Brad, formata din solzi si inele metalice, asemanatoare unor exemplare gasite in mediul sarmatic (cu care dava de la Brad era de altfel invecinata).

Nu putem exclude existenţa unor armuri din piele, platoşele. Acestea se găsesc la toate populaţiile învecinate, inclusiv la romani. Despre existenţa clară a acestora, un izvor antic ne este la îndemână: Dion Chrysostomos: „Acolo la ei…puteai să vezi peste tot spade, platoşe, lănci…”.

Pintenii. Aparţin echipamentului luptătorilor călări. Toate exemplarele sunt din fier cu diametrul de 0,5 – 0,6 cm cu secţiunea rotundă sau semirotundă. La daci există două tipuri: pinteni mici cu părţile laterale lăţite, terminate prin butoni masivi şi spin lung şi ascuţit şi pintenii mai mari, cu părţile laterale înalte, terminate în butoni plaţi sau ovali, îngroşaţi, cu spin lung şi ascuţit.

Cataramele. Fac parte din vestimentaţiile civile, dar şi militare. Se lucrau din fier, având rama rotundă, în forma literei „D” (confecţionată dintr-o singură bucată), rectangulare (unele şi din bronz), ovale sau în forma literei opt. Dimensiunile lor sunt de 3 până la 5,5 cm. Nu lipsesc nici paftalele de dimensiuni mai mari (15 cm), confecţionate dintr-o singură bucată de metal, cu cârlig de prindere de curea şi frumos ornamentate.Verigi terminale de catarame : construcţia lor constă dintr-o verigă cu prelungiri laterale asemănătoare unor gheare, între care se află o tijă netedă, la capătul căreia se află un cerc. Sunt confecţionate şi din bronz, cu lungimea de 5,5 – 6,1 cm. Centura se închidea cu ajutorul unui cârlig ce se prindea de capul verigii (cercul terminal).

 

Centurile astragaloide. S-au descoperit în puţine situri de pe teritoiul Daciei preromane. Acestea erau brâuri (centuri) utilizate pentru suspendarea spadelor, fiind din fier sau bronz. Ele au apărut în sec. V î. Chr. în zona Iliriei, fiind apoi răspândite de celţii scordisci în bazinul carpatic. De obicei se găsesc astragaloide (fragmente de la centură) izolate.