Tunica

      Tunica este principala piesă textilă a echipamentului şi un obiect de vestimentaţie specific perioadei romane. Era purtată şi de civili şi de militari.

      Tunica (în mediul militar):

      Ca model, tunicile pot fi de două feluri: cu mâneci sau fără. Pentru echipamentul militar şi ţinând cont de dimensiunile hainei, modelul fără mâneci este de preferat, dar fiecare işi face modelul în care se simte mai comod. Tunica este formată din două bucăţi mari de material cusute între ele, cărora li s-au facut găuri/s-a lăsat spaţiu necusut în zona mânecilor, a gâtului şi în partea de jos. Practic, tunica seamănă foarte mult cu un sac găurit, acoperind corpul de la jumătatea coapselor şi până la umeri. Tunicile militare romane erau, se pare, foarte largi, din acest motiv nefiind nevoie de mâneci (materialul în surplus cade de pe umeri pe braţe, acoperind partea superioară). O tunică reuşită are lăţimea în jur de 3/4 din lungime şi, scotând o mână din ea, materialul se poate strânge la spate într-un nod – reprezentarile romane arată că aceasta era ţinuta de lucru a legionarilor, probabil deoarece astfel aveau o mai mare libertate de mişcare. Nu în ultimul rând, dimensiunile tunicii permiteau ca ea să se plieze pe corp, protejând mai bine pielea de efectele frecării cu armura (lorica), în special în cazul loricii segmentata.

      Pentru a fabrica o tunică aveţi nevoie de material (lână sau in). Dimensiunile depind de cel care o poartă, lungimea fiind de la umeri la jumătatea coapselor/deasupra genunchilor iar laţimea suficient de mare pentru a permite strângerea nodului în cazul mai sus amintit (între 3/5 şi 3/4 din lungime). Este de dorit ca materialul cumpărat să se spele întai în maşină şi să se lase la uscat; abia apoi se masoară şi se croieşte. Pentru cusătură se accepta şi firul de bumbac subţire („aţa de cusut”) dar e de preferat să se utilizeze fire scoase din material, pentru o mai mare acurateţe. Atenţie: nu veţi găsi în comerţ aţă de lână pentru că este prea scumpă en-detail şi nici de in pentru că nu se fabrică, deoarece e mai puţin rezistentă decât bumbacul. Foarte mare atenţie: Nu se acceptă tunici cusute la maşină!!! Pentru acurateţe, chiar dacă daţi tunica unui croitor, cereţi să o coase de mână. Partea de jos a croielii tunicii poate fi dreaptă sau uşor rotunjită (exista reprezentări cu ambele tipuri) dar în nici un caz nu se acceptă crestături laterale pe coapse.

      Culoarea tunicii.

      Reprezentările de epocă permit identificarea mai multor culori, în special roşu, albastru şi alb, în funcţie de zona, de specificul trupei şi, probabil, de menirea echipamentului (de luptă sau de paradă). Grupurile de reenactment işi stabilesc propriile standarde în limita acurateţii istorice, iar membrii Legio XIII Gemina au decis să se utilizeze pentru tunici culoarea roşie. Pentru orice alte detalii în acest sens (detalii, derogări etc.) se poate lua legătura cu centurionul.