Armura romană

Căştile şi coifurile:

Erau folosite în Imperiul Roman, mai ales în primele două secole, sunt cele numite de tip Haguenau şi de tip Weissenau intrând în dotare încă de la sfârşitul sec. I î.Hr. şi începutul sec. I d.Hr. În timpul marşului casca se atârna pe umeri cu o sfoară petrecută printr-un inel fixat în vârful calotei. Primul tip (Haguenau) are o calotă din fier sau din bronz cu marginea îngustă în zona frontală şi mai proeminentă în dreptul urechilor şi apărătoare de ceafă orizontală; avea avantajul de a rezista la loviturile armelor de tăiere şi de a permite mişcările capului, dar lăsa un spaţiu vulnerabil între cască şi cuirasă. Casca de tip Weissenau are calota alungită până la baza craniului şi în faţă un ieşind de protecţie. Prezintă proeminenţe în zona urechilor, jugulare (bucculae) mai late şi apărătoare de ceafă oblică şi arcuită. Apare şi un nou tip (Niederbiber), mai greu şi mai complet, cu apărătoare de ceafă, aproape oblică, care ajunge până la baza gâtului. Calota este întărită pe partea superioară cu o placă fixată cu nituri şi acoperă fruntea până la sprâncene. Apărătoarele de urechi sunt fixate cu balamale de calotă, protejând tot obrazul, încheindu-se una peste alta sub bărbie cu ajutorul unei catarame cu limbă, lăsând liberi ochii, nasul şi gura. Aceasta este casca de cavalerie, întâlnită şi în a doua jumătate a sec. III, care foloseşte ca decoraţie volutele, fulgerele, scorpionul şi şarpele încolăcit. Căştile sunt prevăzute de asemenea cu inscripţii legate de numele posesorului sau al unităţii din care făcea parte. Diversele tipuri de căşti expuse sunt exemplificate cu cele descoperite la Bumbeşti, Berzovia şi Ocna Mureş.

Lorica :

Reprezintă o piesă de apărare in iduală, de diferite modele, dintre care două sunt cunoscute şi pe teritoriul ţării noastre, lorica segmentata şi lorica squamata (plumata) . Lorica segmentata este un tip de cuirasă, formată din benzi metalice articulate (laminare). Cuirasa protejează partea superioară a bustului cu două plăci suprapuse şi restul bustului până la brâu cu cinci-şase benzi metalice late de 5-6cm. Trei sau patru benzi identice alcătuiau umerarii. Piesele metalice erau fixate pe o dublură sau pe un spenţer de piele, iar plăcile spătarului, alcătuite din două părţi, pivotau pe balamale pentru a îmbrăca armura şi se închideau în faţă pe pieptar cu ajutorul unor curele şi catarame cu limbă, montate pe fiecare bandă, descoperite în castrul de la Slăveni. Lorica squamata era alcătuită din plăcuţe suprapuse în forma solzilor de peşte (squama) sau a penelor de păsări ( plumata ). La începutul Imperiului roman era scurtă şi dantelată la bază, fără elemente decorative. : De la începutul sec. II a existat o varietate de forme în ce priveşte dispunerea solzilor şi pandantivelor, care erau rotunjite sau ascuţite la bază. Solzii aveau şi ei diferite forme: dreptunghiulare, pătrate sau semicirculare (după descoperirile arheologice în castrele de la Slăveni, Gilău sau Buciumi), uşor bombaţi şi legaţi între ei cu sârmă de aramă, care trecea prin orificii anume perforate în plăcuţe şi se răsucea apoi pe partea opusă. Uneori solzii erau prevăzuţi cu o uşoară nervură în scopul de a abate loviturile de spadă. Acest tip de cuirasă dispare către mijlocul sec. III. În epoca târzie a Imperiului a existat şi lorica hamata . Aceasta era o cămaşă realizată din ţesătura continuă a unor ineluşe de metal sau din împletirea unei sârme. Se îmbrăca mai uşor decât celelalte două tipuri. Cele trei tipuri de lorica descrise mai sus, erau purtate de trupă şi de gradele inferioare. Împăratul şi ofiţerii îmbrăcau loricae alcătuite din două piese, de bronz, turnate după un mulaj luat pe bustul beneficiarului. O piesă acoperea partea din faţă a bustului şi alta spatele. Ele se completau cu legături din segmenta peste urechi şi cu bambrechine în partea inferioară. Prinderea cu catarame şi curele a celor două bucăţi se făcea de la şolduri până sub braţe. În faţă, această lorica era decorată cu diferite figuri de zei ( Meduza, Mars, Victoria ) sau cu unele semne religioase şi de război.

Scutum:

Avea în imperiul roman diferite forme: ovală, rectangulară, curbată, rotundă, hexagonală, cu o convexitate mai mică decât în epoca precedentă. Lungimea lui este de până la 70-80cm, lăţimea reducându-se proporţional. Umbo, în majoritatea cazurilor este ovoidal sau semisferic, cu margine circulară sau dreptunghiulară, care aderă la câmp şi se fixează cu nituri (ex: umbo de la un scut de paradă sau umbo de scut descoperit la Copăceni). La interior, scutul avea ataşate două mânere, unul la mijloc pentru mână şi altul la margine pentru antebraţ. Marginea scutului era prevăzută cu o bordură metalică marginală, de întărire. Din a doua jumătate a sec. II s-a generalizat forma dreptunghiulară a scutului, iar din sec. III până la sfârşitul Imperiului nu mai rămâne în dotare decât scutum oval cu umbo oval sau semisferic.

Clipeus:

Este un scut oval sau hexagonal care proteja numai bustul, era lucrat din lemn întărit cu şaibe de metal acoperite cu piele tăbăcită şi întărit pe margini cu o bordură de metal. În exterior, la centru, avea fixat un umbo .

Parma:

Era un scut de formă rotundă, lucrat din aceleaşi materiale, se purta de cavalerie şi de formaţiile uşoare de infanterie. În primele trei secole ale Imperiului, decoraţia câmpului abundă, cele mai numeroase ornamente constituindu-le motivele geometrice, arabescurile şi volutele, la care se adaugă simboluri siderale, soarele cu raze, steaua cu şase braţe, semiluna, fulgerul înaripat sau simplu. O altă grupă de ornamente o constituie păsările, animalele, vulturii, scorpionii, taurii. Mai puţin frecventă este decoraţia vegetală, ghirlande cu volute de flori, coroane cu lauri. Aceste însemne nu erau individuale, ci aparţineau grupelor de soldaţi. Uneori numele soldatului şi numărul unităţii erau înscrise pe umbo sau pe plăcuţe din bronz prinse de scut.

Bibliografie: "Istoria Daciei Romane" Adrian Bejan