Arme romane

Pilum:

Sulita formată din verutum, veche armă italică. A fost folosită prin excelenţă de infanterie. Avea o înălţime cuprinsă între 2,10 - 2,20m. Era alcătuită din vârf, tijă şi hampă. Vârfurile de suliţă au de regulă muchii sau sunt de formă conică multifaţetată, terminate cu manşon sau peduncul, atingând dimensiuni variabile între 6 -18 cm.

Hasta:

Lancea este o armă uşoară folosită atât în lupta corp la corp, cât şi la aruncare, a fost purtată de legiuni şi de trupele auxiliare de infanterie sau de cavalerie. Are vârf de fier ( cuspis ) şi hampă lungă ( hastille ) de secţiune circulară, fiind prevăzută cu o curea (amentum) fixată în centrul de greutate al armei pentru a-i da o forţă cât mai mare de aruncare şi un călcâi metalic (spiculum), montat la capătul opus vârfului, de formă conică cu vârful în jos pentru a putea înfige arma în pământ pe timp de repaus. În general, vârfurile de lance erau de două forme: foliformă şi romboidală, masivă sau plată, fixate la hampă cu tub de înmănuşare şi se fixau de mâner cu un cui. În sec. I-II înălţimea totală a ajuns la 1,15 m, dintre care cca. 15 -20 cm reprezintă vârful propriu-zis. Din a doua jumătate a sec. III, lancea va fi folosită şi de cavaleria romană cu numele de contus. În Dacia vârfurile de lance sunt prezente în toate castrele.

Gladius:

Corpul mânerului masiv, sferic sau bilenticular avea la partea superioară un buton aplatizat (capulus) şi un adaos sferic intermediar la capul mânerului, de fixare a cotorului lamei, care trecea prin mâner. Capul de mâner bilenticular era alcătuit din două discuri bombate în lentile biconvexe dispuse în planul lamei. Modelul era folosit şi la pumnalele epocii. Unele spade dispun şi de a doua pereche de lentile la baza mânerului. Teaca, alcătuită din două bucăţi de lemn, este întărită la extremităţi cu garnituri metalice şi terminată în vârf ascuţit la care se ataşează buterola.
Adesea, tecile sunt îmbrăcate în tablă de aramă sau în bronz cu ornamente în volută şi uneori numai în piele. Garnitura de la gura tecii are două inele de agăţare a spadei de cingulum sau de balteus . Soldatul roman purta gladius -ul atârnat pe şoldul drept fiindcă în stânga avea scutul. Ofiţerii nu purtau scut şi de aceea îşi fixau gladius pe şoldul stâng. Din a doua jumătate a sec. II şi începutul sec. III apare un nou tip de spadă, spatha, purtată de trupele călări (auxiliare). Acest model se va generaliza treptat înlocuind gladius în a doua jumătate a sec. III.

Spatha:

Va fi purtată de toată armata din vremea lui Diocleţian. Se caracterizează printr-o lamă lungă, între 85-95 cm. Mânerul este mult mai alungit (15cm) faţă de gladius şi păstrează cele 4 şănţuiri, dar capul mânerului este ovoidal mergând spre aplatizare şi garda masivă cubică.
Teaca ei este din lemn cu brăţări metalice la gură, pe mijloc şi la vârf, având inele de suspendare fixate pe marginile garniturii de la gura tecii.

Pugio:

Pumnalul este scurt ca dimensiuni, era folosit pentru lupta apropiată, se purta pe şoldul stâng, pe partea opusă spadei. Are lamă spatulată, lată de 4-6cm, lungă de 20-25cm. Mânerul prismatic sau cilindric era placat cu os. Capul mânerului, bilenticular, avea între lentile un buton sferic pentru fixarea lamei la mâner. Teaca din bronz era or ntată cu motive decorative gravate sau reliefate şi dispunea de două perechi de inele de suspendare pe părţile laterale, la gura tecii şi la mijloc. Unele teci erau lucrate în aur sau argint (cele pentru paradă). Pumnale bine conservate au fost descoperite în castrele de la Buciumi şi de la Racoviţa - Praetorium II (jud. Vâlcea).

Clunaculum:

Este pumnal de proporţii mai reduse, cu lamă îngustă şi scurtă, având mânerul alungit, fără lentile. Se purta la spate, fără alte arme, pe timpul diferitelor lucrări în afara luptei. Numeroase exemplare au fost descoperite în castrul Arutela.

Clava:

Buzdugan a fost întrebuinţat pe scară largă în sec. II d.Hr., are corp metalic pe care sunt montate vârfuri masive ascuţite cu înmănuşare tubulară. De formă mai mică este întrebuinţat de cavalerie la sfârşitul Imperiului. În Dacia sunt cunoscute buzduganul de la Romula.

Securis:

Securea a fost mai puţin folosită la începutul Imperiului apoi devine una din armele principale atât pentru infanterie cât şi pentru cavalerie, în sec. V-VI.

Arcul:

Este de asemeni armă de lovire şi împungere, folosit numai de trupele auxiliare, ca armă “naţională”. Arcul se bazează pe elasticitatea lemnului şi a corzii, de aceea era cioplit din esenţe de lemn din cele mai tari şi mai elastice. Era de două feluri - simplu, cu extremităţile răsucite, unite printr-o piesă cilindrică la mijlocul armei şi de formă semicirculară, formată dintr-o hampă, prevăzută la un capăt cu crestătură cu pene ( pennata ) şi la celălalt capăt, cu un vârf de fier ( spiculum ). În castrele din Dacia au fost descoperite numeroase săgeţi pentru care s-a putut fixa o tipologie. Existau vârfuri de săgeată (ferrum) de formă piramidală, conică, triunghiulară, de tip sirian sau cu barbeluri.

Bibliografie: "Istoria Daciei Romane" Adrian Bejan