Arme Dacice

      Despre numărul şi felul armelor dacice se poate vorbi pe baza câtorva monumente sculpturale romane (Columna lui Traian, Monumentul de la Adamclisi, inscripţiile de la Carlisle-Anglia sau de la Grădiştea de Munte ). La acestea se adaugă numeroasele descoperiri arheologice şi sursele literare.

      Armele dacilor au fost împărţite în două tipuri principale: ofensive (spada, falxul, pumnalul de luptă (sica), lancea, suliţa, toporul, arcul şi săgeata) şi defensive (scutul, coiful, cămaşa de zale şi platoşele din piele).

      Spadele. Imaginile din arta sculpturală romană, precum şi descoperirile arheologice arată că aceasta era principala armă ofensivă. La daci, spadele se împart în două categorii: cu lama curbă şi cu lama dreaptă. Având o istorie începând cu sec. V – IV a. Chr. şi întâlnite la un număr variat de populaţii, armele curbe au devenit, odată cu luptele cu romanii, armele simbol ale dacilor.

      Este vorba de acea falx (subst. feminin; falces, la plural), care în antichitate desemna toate obiectele (seceră, cosor, coasă, cange) de formă şi mărimi diferite care aveau în comun tăişul pe partea interioară a lamei. Dimensiunile acestora erau între 70 şi 100 cm lungimea lamei, din care 30-40 cm reprezenta mânerul de prindere; lăţimea era de la 3 la 5 cm. Datorită folosirii ambelor mâini (deci se exclude existenţa unui scut pentru purtătorii ei), avantajul era creşterea puterii de lovitură, fiind o armă de despicare şi nu de împungere. De asemenea ca avantaj trebuie menţionată şi mobilitatea mult mai mare a celui înarmat cu falx faţă de orice alt tip de luptător.

      Spadele drepte aveau două tăişuri şi vârfuri ascuţite, cu lăţimea lamei în jur de 4-6 cm. Lungimea acestora era în medie de 75-95 cm, din care mânerul aveau până la 20 cm. Unele dintre ele aveau şi canal de scurgere a sângelui. Erau utilizate atât pentru lovituri de tăiere, cât şi pentru împungere. Mai există un tip de spadă dreaptă, cu un singur tăiş. Aceasta are lama dreaptă, făcând parte din categoria spadelor scurte (50-55 cm), cu mâner de 10 cm, deci pentru o singură mână.

      Pumnalele. Ovidiu Nasso, poetul exilat la Tomis, scria: „dacul este gata în fiecare clipă să producă răni cu cuţitul, care este purtat de orice bărbat lângă şold”. Aceste pumnale sunt de două categorii: cu lama dreaptă şi curbă. Au lungimi între 23 şi 26 cm. La fel ca şi falxul, pumnalul curb, sica, a devenit un determinant etnic pentru daci. Şi aceasta se caracterizează prin muchia interioară ascuţită a lamei, fiind ideală pentru lupta de aproape, mai ales în încleştările unde distanţa faţă de inamic este minimă.

      Lăncile şi suliţele. Ca număr, sunt cele mai răspândite arme dacice. Diferenţa dintre ele constă doar în dimensiunea lamelor: suliţele, ca arme de aruncat, erau ceva mai mici (15-20 cm), pe când lamele lăncilor ating deseori 30 cm. Ca proporţii, suliţele erau de dimensiunea luptătorilor, iar lăncile erau mult mai mari, atingând şi 2,5 m. Ambele au tuburi de înmănuşare prevăzute cu un orificiu în care era fixat un cui pentru prinderea mai bună de partea de lemn a armei, iar în partea opusă era fixat un călcâi din fier. Acesta oferea un echilibru pieselor, în timpul aruncării, cât şi o protecţie sporită (prin înfingerea în pământ) împotriva atacului cavaleriei.

      Toporul (securea de luptă). Acest tip de armă apare atât pe Monumentul de la Adamclisi cât şi pe Columna lui Traian, sau în descoperirile arheologice. Lungimea acestora este de 14-33 cm. Exemplarele descoperite la Grădiştea Muncelului sunt dotate cu cârlige, utilizate, probabil, pentru îndepărtarea călăreţului inamic de pe cal.

      Arcul şi săgeţile. Arcul era utilizat în calitate de armă universală: de luptă şi de vânătoare. Ca o dovadă a utilizării de către daci a acestei arme sunt numeroasele vârfuri de săgeţi descoperite în aşezări şau în mormintele de la periferia lumii dacice, cât şi unele scene de pe Columnă. Imaginile de mai sus dar şi sursele literare mărturisesc că dacii utilizau arcul de tip „scitic”, termen destul de relativ, deoarece asemenea arcuri erau răspândite la multe popoare. Dimensiunile acestor arcuri nu erau prea mari, în stare întinsă având 60-80 cm.

      Ca armă defensivă este de menţionat scutul (restul echipamentului defensiv a fost încadrat la categoria Echipamente militare). Despre existenţa acestuia la daci mărturisesc numeroasele scene de pe Columnă, metopele de la Adamclisi, cât şi numeroase descoperiri arheologice (părţile metalice ale acestora). Acesta era utilizat atât de nobilimea călare cât şi de pedestrime. Dacii utilizau cu precădere scuturile ovale, uneori cu părţile superioare şi inferioare retezate şi bogat ornamentate; partea de lemn era acoperită cu piele, peste care veneau părţile metalice (umbo-ul, parte centrală a scutului şi banda exterioară, tot din fier). Dimensiunile acestora aveau un raport de 2:1 faţă de luptător.