Dansul

Dansul se practica de către romani din cele mai vechi timpuri, fiind nu numai o formă de manifestare individuală, ci şi colectivă, la anumite serbări ale comunităţii din care individul făcea parte, mai ales cu ocazia diferitelor serbări de familie.

Dansul din epoca timpurie consta din mişcări şi evoluţii greoaie, care îi dădeau un caracter solemn şi grav, în esenţă se reducea la baterea pământului cu piciorul în ritm de trei timpi, fiind vorba mai mult de un ţopăit decât de un dans, de aici şi denumirea lui de saltatio. Această formă primitivă a dăinuit, rămânând în rândul celor de la ţară, mai ales în zilele de sărbătoare.

În sec. al II-lea a. Chr., sub influenţa greacă, au fost introduse la Roma, în rândul aristocraţiei, forme mai rafinate de dans. Au fost deschise şcoli speciale, unde copiii celor bogaţi învăţau dansurile greceşti, uitând vechile dansuri tradiţionale romane. Aşa se explică rezerva şi ostilitatea pe care unele personalităţi de seamă ale vieţii publice romane au manifestat-o faţă de ele.
În afară de tineri, au început să danseze şi femeile căsătorite, cu anumite limite în ceea ce priveşte împrejurările şi proporţiile pe care le lua dansul. În ceea ce-i priveşte pe bărbaţi, obiceiurile îi împiedicau să danseze; epitetul de dansator dat unui bărbat era considerat un termen de ocară. Dar în epoca imperială obiceiul s-a extins şi la bărbaţii adulţi, la început la cei înfumuraţi, trândavi sau la cei care voiau să atragă atenţia asupra lor prin apucături excentrice. Dansul a ajuns chiar şi în palatul imperial, dintre împăraţi, cel mai pasionat fiind Caligula, a cărui pasiune pentru dans se confunda cu nebunia.

Dansul a ocupat un loc important în viaţa romanilor. Se dansa nu numai la unele serbări publice, ci mai ales la anumite serbări de familie, la petrecerile organizate cu ocazia căsătoriilor, cortegiile funerare şi la ospeţele din casele celor bogaţi. În toate aceste ocazii, cei care executau dansurile erau de cele mai multe ori fie profesionişti angajaţi în acest scop, fie sclavi instruiţi în arta dansului. Dansatorii de profesie se înmulţesc la Roma începând cu epoca imperială.

Despre numeroasele dansuri ce aveau loc la petrecerile particulare, precum şi despre unele dansuri populare s-au păstrat menţiuni destul de vagi. Poetul Horaţiu face aluzie la dansurile molatice ioniene de care era pasionat tineretul roman, Vergiliu vorbeşte de nişte dansuri rustice care reproduceau ritmul celor jucate de ciclopi şi satiri, iar istoricul Tacit schiţează un dans bachic executat la cules de struguri de către femei din anturajul Messalinei.

Nicolae Lascu, Cum trăiau romanii, Ed. Ştiinţifică, 1965

 

BizStudio-lite Theme by SketchThemes