Asumarea riscului de a gandi si altfel - Ion Ghinoiu

Alexandru_Dacicus
Posts: 112
Joined: 04 Jan 2009, 13:05

Asumarea riscului de a gandi si altfel - Ion Ghinoiu

Postby Alexandru_Dacicus » 12 Aug 2009, 15:08


Trecand dincolo de poate unele exagerari (autorul e etnolog, inca unul foarte bun si nu arheolog), multe din cele spuse sunt, in opinia mea, perfect valabile...


ASUMAREA RISCULUI DE A GÂNDI ŞI ALTFEL
Ion Ghinoiu

Sunt un specialist al culturii populare. Sunt copil de tăran. Odată cu trecerea anilor, după multă muncă am ajuns să pot privi cultura atât din interior cât şi din exterior.

Toata perioada carierei ele a dedicat-o realizării Atlasului Etnografic Român. Cred că aceasta a fost una dintre marile şanse pe care mi le-a dat Dumnezeu

Imediat după ce am absolvit Universitatea, m-am apucat de lucru şi am reuşit să cunosc în acest răstimp trei generaţii cu care am trudit atât aici, în aceste birouri, dar foarte mult pe teren, căutând rădăcini ale folclorului şi tradiţiilor poporului nostru. Pentru realizarea Atlasului Etnografic Român am trudit extraordinar de mult; imaginaţi-vă că am străbătut şi cercetat aproximativ 600 de sate ale României şi am aplicat chestionarele noastre (1200 întrebări) la peste 12.000 de subiecţi. Toate acestea le-am făcut în decursul a 30 de ani. E mult, e puţin rămâne să aprecieze cei care vor veni după noi şi vor analiza ceea ce am realizat.

După sute de zile de muncă, am constatat că ceea ce am găsit pe teren nu corespunde în totalitate cu ceea ce învăţasem noi, cu teoria. Trebuie să subliniez faptul că rădăcinile noastre ca popor nu trebuie căutate la grecii din Atena, la Roma sau în Egipt ci aici, în vatra noastră strămoşească, la dacii noştri.

Tinerilor de astăzi şi urmaşilor noştri le pot spune că acum trăim o perioadă de metisaj cultural iar pentru a continua tradiţiile şi cultura acestui străvechi popor trebuie să plece întotdeauna de la fapte reale pentru a reuşi să înţeleagă eficient realitatea aşa cum am reuşit să o înţeleg eu în timpul celor 30 de ani de muncă (1970-2000) pentru realizarea Atlasului etnografic Român.

Cei ce vin după noi trebuie să realizeze o arhivă consistentă a tradiţiilor poporului român, deoarece eu cred că în viitor România va fi un punct de trimitere frecventă la spaţiul istoric strămoşesc dacic, care va reconstitui vechea civilizaţie europeană.

*Pentru a descoperi ceva cu adevărat nou în ştiinţa căreia i te-ai dedicat, trebuie să rătăceşti, adică să alegi şi alte cărări decât cele pe care au mers iluştrii tăi înaintaşi. Fără temeritate şi cu trimiteri de tipul aşa a zis marele savant sau profesor un domeniu de cercetare stagnează, devine imuabil. Acest mesaj le este transmis studenţilor de la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială în prima oră de curs împreună cu riscurile rătăcirii cu adevărat. Surprinşi de propunere, tinerii aşteaptă să vadă mai întâi aventurile profesorului. Află atunci cum a descifrat acesta semnificaţiile calendarului popular prin raportarea sărbătorilor şi obiceiurilor la ritmurile cosmice şi la bioritmurile de reproducere a plantelor şi animalelor; cum a reconstituit panteonul carpatic diferit de cel greco-roman indus abuziv în conştiinţa românilor pe cale livrească; cum a luat fiinţă conceptul de geomorfism ca opus antropomorfismului; cum a definit cartea românească a morţilor care, spre deosebire de cea egipteană scrisă pe papirus şi dispărută cu peste două milenii în urmă, este cântată şi astăzi la unele înmormântări din sud-vestul României şi altele. Una din cutezanţele despre care îi place să vorbească este aşa-numitul sindrom al antichităţii greco-romane, ideea că tot ce e valoros în ştiinţă, filozofie, arte, democraţie, mitologie vine, în exclusivitate, de la greci şi romani. De la ei şi cu ei ar începe spiritualitatea continentului european. Pentru români, care poartă numele Romei Antice, consecinţele sindromului îmbracă forme aberante. Cel care încearcă să coboare la substratul autohton traco-geto-dac îşi asumă riscul de a fi numit tracoman, de a fi exclus din anumite cercuri culturale şi ştiinţifice. Convins că există o prăpastie care separă nefiresc istoria de protoistoria carpato-dunărenilor şi un prag psihologic al antichităţii greco-romane nu trebuie să treci ca să ajungi la alte rezultate decât cele la care a ajuns cutare sau cutare savant, exploratorul, expunându-se cu bună ştiinţă la un mare risc, a încercat să le depăşească. Şansa lui a făcut ca din 1967 până în ziua când îşi aşterne aceste gânduri să trudească neîntrerupt, alături de alţi colegi etnografi, la marele tezaur care i-a oferit numeroase argumente, Atlasul Etnografic Român.

Materialul de teren pentru elaborarea Atlasului a fost înregistrat de la 18 000 de subiecţi din 536 de sate pe baza uni chestionar etnografic de 1200 de întrebări. Răspunsurile consemnează realitatea etnografică existentă la două momente ale secolului trecut: anul 1900 şi data anchetei, anii 1972-1982. Din răspunsurile primite au rezultat peste 1 000 de hărţi din care 600 au fost selectate şi grupate tematic în cinci volume cu câte aproximativ 120 de hărţi etnografice fiecare: primul volum, Habitatul, se referă la adăposturile de aici (aşezarea, gospodăria, locuinţa, amenajarea interiorului) şi de dincolo (cimitirul); volumul II, Ocupaţiile, la mijloacele de câştigare a existenţei, (cultivarea pământului, creşterea animalelor, sericicultura, apicultura, vânătoarea, pescuitul şi transportul); al treilea, Tehnologia populară, la geniul tehnic (meşteşugurile, instalaţiile tehnice populare şi alimentaţia); al patrulea, Manifestările artistice, la portul şi arta populară; al cincilea, Manifestările spirituale, la obiceiurile de la naştere căsătorie şi înmormântare, la sărbătorile calendaristice şi mitologie. Titlurile şi legendele hărţilor sunt traduse în trei limbi de circulaţie internaţională (engleză, franceză, germană), iar elementele cartografiate sunt ilustrate cu fotografii, desene, schiţe. În paralel cu elaborarea atlasului se publică şi un corpus de 25 de volume cu materialul de teren brut, aşa cum a fost înregistrat de la subiecţii anchetaţi.

Din citirea hărţilor rezultă că, la data anchetei, românii păstrau elemente semnificative ale civilizaţiilor lemnului şi lutului, că locuitorii carpato-dunăreni sunt făuritorii şi purtătorii unei sinteze a civilizaţiei continentale, legată de apele curgătoare, diferită de civilizaţia greco-romanilor, legată de mare. Carpato-dunărenii s-au exprimat în lemn şi lut în vremurile preistorice, în antichitatea geto-dacă şi, în mod vizibil, în secolul al XX-lea, când s-a efectuat ancheta pentru Atlasul Etnografic. Arheologii nu au descoperit la daci statui, temple, cetăţi din piatră. Aceştia stăpâneau munţi de piatră şi marmoră, dar îşi modelau divinităţile în lemn şi lut.

Se cunoaşte că regiunile cele mai bogate în resurse de apă şi hrană de pe Terra au fost primele şi cele mai importante leagăne de civilizaţie. Fluviul Dunărea a fost pentru carpato-dunăreni precum Nilul pentru vechiul Egipt, Indusul şi Gangele pentru vechea Indie, Eufratul şi Tigrul pentru Sumer şi Mesopotania, spaţiul de geneză a unei mari civilizaţii preistorice numit de Marija Gimbutas, mare arheolog şi antropolog american, Vechea Civilizaţie a Europei. Savantul a definit-o ca o „entitate culturală cuprinsă între 6500 – 3500 î. H., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă care a precedat societăţile indo-europenizate…; Trebuie să recunoaştem realizările strămoşilor noştri, vechi europeni, aşa cum au fost: constructori de temple, producători de ceramică admirabil pictată şi de obiecte de cult”. Între timp, la Schela Cladovei, pe malul românesc al Dunării, s-a descoperit o nouă cultură neolitică care coboară istoria continentului european cu încă două milenii în urmă. Cu argumente arheologice, paleo-antropologice şi paleolingvistice Marija Gimbutas demonstrează că pe un areal geografic ocupat astăzi de România, Republica Moldova, Vestul Ucrainei, Ungaria, Cehia, Slovacia, Jugoslavia, Croaţia, Macedonia, Bulgaria, Albania, Grecia, inclusiv insulele egeene şi sud-estul Peninsulei Italice, s-a dezvoltat, anterior civilizaţiei antice greco-romane şi mitului biblic al creaţiei paterne, un mare complex cultural şi religios dominat de Zeiţa Mamă. Cu 2-3 milenii înainte să strălucească culturile Greciei şi Romei antice, în bazinul inferior al Dunării de Jos înfloreau superbele culturi neolitice: Precucuteni, Cucuteni, Gumelniţa, Hamangia şi altele. Purtătorii acestor culturi preistorice aparţineau unor societăţi agrare lipsite de fortificaţii elaborate şi arme de luptă. Erau meşteri neîntrecuţi în prelucrarea lutului, şi, probabil înclinaţi spre meditaţie, însuşire ilustrată de statuetele din lut numite Gânditorul de la Hamangia. Rolul principal în aceste societăţi îl jucau femeile.

De la primele culturi neolitice din bazinul Dunării de Jos şi până la cultura orală cartografiată în Atlasul Etnografic Român s-au scurs aproximativ zece milenii. La cele două capete ale lungului fir al istoriei, unul cercetat de arheologi, altul de etnologi, există numeroase analogii culturale. Alegem ca exemplificare, o reprezentări plastică care se referă la purtatul greutăţilor pe cap de femeile neolitice şi oltence, şi alta de motivul sărutului în arta ceramică de origine neolitică şi arta plastică a geniului brâncuşian.

Generalizând imensul material documentar până la limita admisă ştiinţific, arhetipurile celor 10 000 de ani ai civilizaţiei europene (mileniile 8 î. H. – 2 d. H.) pot fi împărţite în trei complexe culturale şi religioase: primul este dominat de Zeiţa Mamă neolitică (8000 î. H. – 2 500 î. H.); al doilea de Zeul Tată indo-european (2 500 î. H – anul 0); al treilea de Fiul lui Dumnezeu, Iisus (anul 0 – ). După un alt criteriu, modul în care şi-au imaginat oamenii că arată divinitatea lor adorată, europenii au edificat două lumi arhetipale inconfundabile: una geomorfă, de origine neolitică, care are ca model de frumuseţe şi perfecţiune oul, alta, antropomorfă, de origine indo-europenă şi creştină, care are ca model omul. Elementele caracteristice descoperite de arheologi şi cele culese de etnologi se pot sistematiza, astfel.

Mari complexe culturale şi religioase atestate pe teritoriul actual al României:

I. Epoca neolitică (vechii europeni):

Trăsături caracteristice: Vârsta aproximativă: 80000 – 2200 î. H; Marea divinitate: Zeiţa Mumă; Chipul divinităţii adorate, ideal de frumuseţe şi perfecţiune pentru om: Zeiţa cu înfăţişare de OU; Lumea materială şi spirituală creată după chipul şi înfăţişarea divinităţii: Geomorfă; Exercitarea puterii divine: Zeiţe specializate; Reşedinţa divină: În tot şi în toate; Locul de unde vine sufletul pruncului la naştere: Din pântecele femeii, furişat acolo din pântecele Pământului; Reşedinţa sufletelor după moarte: În pântecele Pământului, în ape; Ritul funerar cu ajutorul căruia este expediat mortul la divinitatea adorată: Înhumare; Ritul funerar la reiterarea anuală a divinităţii şi a lumii înconjurătoare: Înhumare, aruncare în apă; Substitute fitomorfe ale divinităţii: Sânziana (Drăgaica), Bozul, Mătrăguna, Mărul; Substitute zoomorfe ale divinităţii: Pasărea, Taurul, Ursul, Porcul, Cerbul; Substitute antropomorfe ale divinităţii: Zeiţele Mumă: Dochia, Maica Precesta, Muma Pădurii, Muma Ploii, Muma Caloianului; Data morţii şi renaşterii anuale a divinităţii: Simultan, la echinocţiul de primăvară sau de toamnă; Momentul diurn sau nocturn al naşterii şi morţii divinităţii: Nocturn; Repere astronomice pentru aprecierea şi măsurarea timpului: Luna şi Soarele; Tipul de calendar: Lunar-solar; Ocupaţii dominante creatoare de ideologii şi civilizaţii: Agricultura, prelucrarea lutului, lemnului şi pietrei; Arhetipuri caracteristice: Geomorfe: Pământul, grota, Luna, oul, oala, apa, colacul (pâinea), pântecele, vulva.

II. Epoca Bronzului şi prima Epocă a fierului (indo-europenii)

Trăsături caracteristice: Vârsta aproximativă: 2200 î. H. – 0; Marea divinitate: Zeul Tată; Chipul divinităţii adorate, ideal de frumuseţe şi perfecţiune pentru om: Zeul cu înfăţişare de OM; Lumea materială şi spirituală creată după chipul şi înfăţişarea divinităţii: Antropomorfă; Exercitarea puterii divine: Zei şi zeiţe specializaţi şi ierarhizaţi; Reşedinţa divină: În Cer; Locul de unde vine sufletul pruncului la naştere: Din pântecele femeii primit ca dar din Cer; Reşedinţa sufletelor după moarte: În Cer, în văzduh; Ritul funerar cu ajutorul căruia este expediat mortul la divinitatea adorată: Incinerare; Ritul funerar la reiterarea anuală a divinităţii şi a lumii înconjurătoare: Incinerare; Substitute fitomorfe ale divinităţii: Bradul, Omanul; Substitute zoomorfe ale divinităţii: Calul, lupul, leul; Substitute antropomorfe ale divinităţii: Zeii paterni: Crăciunul, Mutul Căluşului, Blojul sau Sângiorzul; Data morţii şi renaşterii anuale a divinităţii: Simultan, la solstiţiul de vară sau de iarnă; Momentul diurn sau nocturn al naşterii şi morţii divinităţii: Diurn; Repere astronomice pentru aprecierea şi măsurarea timpului: Soarele şi Luna; Tipul de calendar: Solar-lunar; Ocupaţii dominante creatoare de ideologii şi civilizaţii: Păstoritul, prelucrarea metalelor şi a pietrei; Arhetipuri caracteristice: Antropomorfe: Soarele, focul, stâlpul, phalusul.

III. Creştinismul

Trăsături caracteristice: Vârsta aproximativă: 0 -….; Marea divinitate: Fiul lui Dumnezeu; Chipul divinităţii adorate, ideal de frumuseţe şi perfecţiune pentru om: Iisus cu înfăţişare de OM; Lumea materială şi spirituală creată după chipul şi înfăţişarea divinităţii: Antropomorfă; Exercitarea puterii divine: Atotputernicul; Reşedinţa divină: În Cer; Locul de unde vine sufletul pruncului la naştere: Din pântecele femeii primit ca dar din Cer; Reşedinţa sufletelor după moarte: În Raiul Cerului credincioşii, în Iadul Pământului păcătoşii; Ritul funerar cu ajutorul căruia este expediat mortul la divinitatea adorată: Înhumarea trupului la 3 zile după moarte, slobozitul sufletului la 40 de zile; Ritul funerar la reiterarea anuală a divinităţii şi a lumii înconjurătoare: Înhumare, Înviere după 3 zile, Înălţare la Cer după 40 de zile; Substitute fitomorfe ale divinităţii: Salcia; Substitute zoomorfe ale divinităţii: Mielul; Data morţii şi renaşterii anuale a divinităţii: Separat, Naşterea la solstiţiul de iarnă, Moartea, Învierea şi Înălţarea la echinocţiul de primăvară; Momentul diurn sau nocturn al naşterii şi morţii divinităţii: Naşterea şi Învierea nocturne, Înălţarea diurnă; Repere astronomice pentru aprecierea şi măsurarea timpului: Soarele şi Luna; Tipul de calendar: Solar-lunar; Ocupaţii dominante creatoare de ideologii şi civilizaţii: Economie complexă; Arhetipuri caracteristice: Antropomofe: crucea, biserica.

*

O mare criză spirituală trebuie să fi zguduit lumea la trecerea de la neolitic la Epocile Bronzului şi Fierului când a fost înlocuită divinitatea geomorfă şi maternă, cu cea antropomorfă şi paternă în paralel cu exilarea acesteia de pe Pământ, din tot şi din toate, în înaltul cerului. Dar, Universul este, de la structurile sale infinit de mici (celula, molecula, atomul, unităţile subcuantice) până la cele infinit de mari (planetele, aştrii, galaxiile, roiurile şi superroiurile galactice) geomorf, nu antropomorf. Este oare posibil să fie împăcate cele două modele de vieţuire de oameni pe Terra, unul geomorf, în deplină concordanţă cu Pământul şi întreg Universul, şi altul antropomorf, impus şi dominat de aroganţa celei mai puternice vietăţi de pe planetă?

Pentru definirea Vechii Civilizaţii Europene, s-au adăugat, în ultimul timp încă două preţioase argumente: Panteonul românesc şi Cartea românească a morţilor. Dezavantajul că aceste creaţii carpato-dunărene n-au fost scrise pe papirus sau cioplite în piatră este anulat de supravieţuirea lor în cultura orală la începutul mileniului trei. Panteonul greco-roman şi Cartea egipteană a morţilor au fost scrise şi au dispărut; Panteonul românesc şi Cartea românească a morţilor n-au fost scrise, dar există, pot fi verificate pe teren. Dacă panteonul carpatic ar fi fost scris în antichitate, ar fi ieşit în evidenţă deosebirile dintre două mari civilizaţii ale timpului, una mediteraneană, greco-romană, care se exprima în piatră (temple, statui, cetăţi), cu influenţe primite de la civilizaţiile terestre de la înmănuncherea continentelor (Europa, Asia şi Africa) marcate de fluvii care se varsă în mări prin trei delte (Delta Dunării, Delta Tigrului şi Eufratului, Delta Nilului), şi alta legată de apele continentale, traco-geto-dacă, crescută pe loc, care se exprima în lemn şi pământ (cetăţi, stâlpi, temple), în lut ars şi aluat copt (figurine de tot felul. Dacă evreii, indienii, egiptenii, grecii moştenesc de drept culturile popoarelor vechi, care au locuit Palestina, Grecia, Egiptul, India, românii moştenesc, după aceeaşi logică elementară, cultura primei civilizaţii europene. După fetişismul documentului scris, care poate anula orice argument arheologic şi etnologic, ar însemna că nici culturile amerindiene n-ar fi existat înainte de descoperirea Americii de Cristofor Columb! Moştenitorii Vechii Civilizaţii Europene sunt grecii din Atena, italienii din Roma sau românii carpato-dunăreni?

Panteonul carpato-dunărean, exponent al unei civilizaţii a lemnului şi lutului, este o lume mitică atipică în raport cu panteonul greco-roman. Are unele legături cu cel greco-roman, dar şi cu cel al Indiei antice. De altfel, legătura tainică a spiritualităţii carpatice cu Vechea Indie avea să fascineze mari spirite româneşti: Eminescu, Brâncuşi, Eliade. Adesea, pe pământul carpatic, zeii indieni se numesc şi, adesea, îşi îndeplinesc atribuţiile avute la ei acasă, în vechea Indie: zeul Universului Shiva, în colindul de Crăciun Siva, zeul pluviometric Rudra, în ceremonialul Paparudei, zeul morţii Yama, în unele credinţe şi expresii româneşti (a da Iama în păsări, în vite, cu sensul de a da moartea).

În ceea ce priveşte Cartea românească a morţilor, sinonimă cu Cartea egipteană a morţilor, cuprinde texte sacre de iniţiere a sufletului mortului pentru drumul mitic care separă lumea de aici de lumea de dincolo, cântate de un cor feminin în momente şi locuri semnificative ale ceremonialului funerar. Textele de iniţiere se transmit prin monologuri şi dialoguri cântate Mesajele sunt adresate mortului, zeiţelor destinului (Zorile), soţului sau soţiei postume (bradul, suliţa, steagul), diverselor substitute ale mortului (stâlpul, crucea). Zeiţa morţii apare în ipostază, de pasăre de pradă (gaia, corboaica, vulturul) şi antropomorfă, cu chip de om (Zâna Bătrână, Moartea, Maica Precesta, Maica Irodia). În textele cântate apar, rând pe rând, ghizi providenţiali (lupul, vulpea, vidra), vameşi binevoitori, repere de orientare personificate (salcia împupită, mărul înflorit), personaje psihopompe (calul, cerbul) şi, în final, în lumea de dincolo, rudele mortului. Cunoştinţele de care defunctul are mare nevoie sunt expuse prin metode simple: descrierea amănunţită a drumului mitic şi a înfăţişării personajelor mitice; repetiţia momentelor cheie ale călătoriei pentru fixarea cunoştinţelor; comparaţia drumului bun cu cel rău, a prietenilor cu neprietenii. Aria de răspândire a cântecelor funerare, compactă la începutul secolului al XX-lea în sud – vestul şi centrul României (Gorj, Mehedinţi, Caraş-Severin, Timiş, Bihor), relativ compactă în sudul Transilvaniei (sudul judeţelor Alba, Hunedoara, Sibiu, Braşov), trimitea puternice tentacule în nord (Bistriţa-Năsăud, Mureş), în judeţele din Moldova (Suceava, Botoşani, Neamţ, Iaşi, Vaslui, Vrancea, Galaţi), Republicii Moldova şi, în sud, la românii din Banatul sârbesc şi de pe Valea Timocului. În zonele în care nu au fost atestate cântecele funerare (Zorile, Cântecul Bradului, Cântecele de Priveghi şi altele), funcţia lor a fost preluată, parţial, de bocetele versificate. Cântecele funerare nu sunt atestate la popoarele vecine românilor şi nici la alte popoare ale Europei, motiv pentru care acestea au fost incluse greşit, până la marele etnomuzicolog Constantin Brăiloiu, în categoria bocetului. Versetele, hexa- sau octosilabice, cu predominarea clară a celor hexasilabice, par a fi împietrite, precum versetele cioplite pe sarcofagiile antice. Ele au fost îndelung cizelate şi decantate de impurităţi poetice şi de orice adaus care ar fi îngreunat transmiterea cu claritate a mesajului. Melodiile, cu sonorităţile lor preistorice, au ecou profund în inimile îndoliaţilor şi în natura înconjurătoare; ele contrastează cu deznădejdea lugubră a bocetelor propriu-zise. Tărâmul suferinţelor după moarte, Iadul, cultivat de religiile indo-europene şi creştine, lipseşte din peisajul edenic descris de cântecele româneşti de înmormântare.

Prin împlinirea teritorială, politică, demografică, economică şi spirituală Europa îşi reclădeşte, în raport cu celelalte continente ale Planetei, o nouă identitate. Simboluri locale, zonale şi chiar naţionale devin, pentru toţi europenii mărci identitare comune în raport cu asiaticii, africanii şi americanii. Euopenii îl au pe Voltaire prin francezi, pe Shakespeare prin englezi… pe Eminescu, Brâncuşi şi cultura populară de la Carpaţi şi Dunărea de Jos care tezaurizează elemente de civilizaţie preistorică, prin români. Printre altele, europenii îşi vor afirma vechimea genezei şi identităţii culturale în raport cu asiaticii şi africanii. Primii au la graniţa cu Europa Sumerul, secunzii, vechiul Egipt. Cu multe milenii în urmă, înainte de strălucirea Greciei şi Romei Antice, Vechea Civilizaţie a Europei axată pe fluviul Dunărea era contemporană cu Mesopotania.

User avatar
Oroles
Posts: 857
Joined: 11 Dec 2008, 21:16

Re: Asumarea riscului de a gandi si altfel - Ion Ghinoiu

Postby Oroles » 12 Aug 2009, 16:02

Sunt pur si simpl fascinat, nu m-am putut desprinde de monitor pana nu am citit totul! Informatii care ne pot ajuta in manifestarile noastre, in special cele legate de ritualul inmormantarii. Fascinanta partea cu Cartea Romaneasca a Mortilor. Trebuie sa facem rost si noi de acest atlas, macar volumul 5, cel legat de spiritualitate. Stii cumva de unde se poate procura?
Oroles

Alexandru_Dacicus
Posts: 112
Joined: 04 Jan 2009, 13:05

Re: Asumarea riscului de a gandi si altfel - Ion Ghinoiu

Postby Alexandru_Dacicus » 12 Aug 2009, 21:31

O sa facem rost de ele incet, dar sigur. Pana atunci, un alt articol pe care il preiau din Formula AS despre "Cantecul Zorilor". Marturisesc cu rusine ca desi sunt originar din zona, nu cunosc pe nimeni sa il mai stie...



Formula AS > Anul 2004 > Numarul 615 > Societate

Cantecul Zorilor
Redactia
Cantecul Zorilor. Printre gugulanii din satele muntoase ale Banatului . , cultul mortilor se pastreaza ca in urma cu mii de ani. . In gospodariile lor bogate si rasfatate, . taranii de azi cred la fel ca stramosii lor, dacii, . ca sufletul omului este nemuritor. Femeile stele. "Da-le dalbe zori! Da-l...

Cantecul Zorilor

Printre gugulanii din satele muntoase ale Banatului
, cultul mortilor se pastreaza ca in urma cu mii de ani.
In gospodariile lor bogate si rasfatate,
taranii de azi cred la fel ca stramosii lor, dacii,
ca sufletul omului este nemuritor

Femeile stele

"Da-le dalbe zori! Da-le zori surori! Zori dac-ar veni..." Batranul dascal de tara nu reuseste in nici un chip sa-si aminteasca. Cantecul asta il macina. Sta incruntat, cu degetele infipte adanc in barbie, privind spre muntii din jur. Ochii ii sunt inrositi de concentrare, agitati, cautand parca un raspuns de la sihastria padurilor. "Zorilor, surorilor..." E un cantec vechi, l-a auzit de copil aici, la el in sat. Are niste cuvinte stranii, profunde, despre o femeie care-si spala barbatul mort pe amandoua mainile, doua maini ca doua cai intinse spre lumea de dincolo. Doamne, de ce nu si-l aminteste? Incearca sa fredoneze, are in minte ritmul acela taraganat, cu fiecare vers repetat prelung, asemeni unui dangat de clopot - o data inalt, strigat catre cer, o data jos, tanguit, ca o chemare tainica spre pamant...
Stam intr-o veranda cu ferestre largi, prin care se vede gospodaria mare si ingrijita a dascalului, cu multele ei acareturi, iar deasupra acestora, inaltandu-se pana-n varful cerului, piscurile inca inzapezite ale Muntelui Mic, muntele plin de legenda al gugulanilor cu sange de daci. Peste acest munte rasare soarele in sat. Cand sa fi fost prima data cand a ascultat el cantecul zorilor? Sa tot fi trecut vreo saptezeci de ani, era copil mic atunci. Tine minte ca afara inca nu se luminase de ziua, bunicul sau era intins pe pat, pieptanat, imbracat in alb, ca un mire. Multi oameni stateau in jurul lui si plangeau. Si, deodata, chiar atunci cand au strigat cocosii pentru a treia oara, de undeva, din ulita, a pornit cantecul acesta. Tare, sfasietor, ca un tipat prelung de femeie... S-a ridicat pana la geam si a privit: bezna opaca, neclintita, fara suflet de om. Doar in mijlocul ulitei, trei luminite ce palpaiau ca trei stele gemene, aproape de pamant. Luminitele au ramas acolo aproape o ora, nemiscate, timp in care cantecul n-a contenit. Iar cand primele raze ale diminetii au inceput sa se reverse asupra satului de pe muchiile celeste ale Muntelui Mic si intunericul sa se risipeasca, in locul celor trei lumini au aparut, incet-incet, nascute parca din mirajul ceturilor diminetii, trei chipuri de femei batrane. Trei femei ce cantau, cu lumanarile in maini si cu ochii scaldati de lacrimi, in fata ferestrei bunicului. Satul avea "casi" mici, de barne, luminate palid, numai de opait. Se facea ziua, oamenii incepeau sa bajbaie pe ulita, manati de treburi, dar cele trei femei nu se opreau din cantat. In mainile lor, cele trei lumanari ardeau inca, in plina zi, flacarile le ajungeau pana aproape de degete si ceara le era cursa pe maini, pe colacii primiti in dar. Cantecul zorilor... Numai anumite femei - cele trei - il stiau si se pricepeau sa-l cante. Doar ele erau cele "alese", prin vaduvia cinstita si sfintenia lor, de intreaga obste sateasca, sa poata veni trei dimineti la rand, "dupa ce moare un mort", la fereastra lui. Au fost ultimele. Au murit, si dupa ele nu s-au mai nascut altele in satul Borlova, de sub poalele Muntelui Mic, care sa le calce pe urme. Dar chipurile lor l-au urmarit pe dascalul Nicolae Cocie, caci asa il cheama pe povestitorul meu, toata viata.

Calauzele sufletului

Satul Borlova e un sat imbratisat de paduri, la capatul unui drum ce pare sa se implante pur si simplu in piciorul muntelui. Daca te-ai fi uitat dinainte la el pe o harta, ai fi zis ca trebuie sa fie-n deplina izolare si pustnicie, poate fara lumina electrica, cine stie. Dar nu. Pe masura ce urca spre piscuri, drumul devine parca din ce in ce mai bun, casele tot mai mari, cu ziduri groase, din caramida, aproape toate "la rosu", parca abia zidite. Gospodarii trainice, enorme, cu bogatie de oi si de vite. Vezi cate un mosneag stirb, cenusiu, pe marginea drumului, cu cioareci peticiti si sfeter de lana plin de gauri, tacand mult si rasucind la tutun. N-ai da doua parale pe el. Pe urma il vezi cum intra pe poarta monumentala din spatele sau si porneste la lucru, calare pe tractorul rosu, stralucitor, proprietate personala. Aproape la fiecare casa vezi cate un asemenea tractor. Asta e ciudatenia acestor tinuturi, aveam sa-mi dau seama dupa zile intregi de peregrinari: aici toate legendele, stravechile credinte populare coboara la asfalt, fac casa buna cu avutia si foloasele civilizatiei. Nu ai neaparat nevoie de povestitori singuratici, pe care sa-i cauti prin stani sau bordeie din ascunzisurile muntilor. De pilda, acest profesor de biologie, fost director al scolii, Nicolae Cocie. Vorbeste despre priculici sangerosi, despre fete ale padurii, despre descantece si bosorcoaie intorcatoare de mana laptelui, cu aceeasi participare ca orice batran de-al locului, fara obisnuita teama a "intelectualului satului" de-a putea fi acuzat de fantasmagorii babesti. Crede in ele? Cum ar putea sa nu creada, daca le-a trait, daca le-a vazut! In viata sa, asemenea intamplari miraculoase au fost la tot pasul. El s-a nascut aici, el n-a parasit muntii astia decat atunci cand s-a dus pana la Timisoara, la o facultate, s-a dus anume ca sa se intoarca in sat, profesor. A fost dansator, unul dintre cei mai buni, formatia sa de dansuri a purtat renumele Borlovei in tara si-n lume. Iubeste satul la fel ca pe sine insusi.
La scoli inalte a invatat ca nu trebuie sa ne incredem in eresurile batranesti, ca legile naturii nu pot fi schimbate una-doua de puterile oculte ale omului. Si totusi, a fost partas la atatea patanii naprasnice, carora - cred - nici o stiinta din lume nu le va putea da vreodata de cap... A vazut el insusi cum un singur descantec, cateva versuri bolborosite de-o baba, anume tocmita de-o mandruta de la ei din sat, au facut din cel mai vrednic gospodar un narod fara capatai, care s-a lepadat de familie si umbla boland cu ochii largiti si c-o lumanare aprinsa, in puterea amiezii, zicand ca-l cauta pe Dumnezeu pe hudite. Mandruta a zis: "Maine va bolunzi!" si-asa a fost. Fiindca n-a vrut s-o ia pe ea si a indragit pe alta. Apoi, inca de copil, le-a vazut cu ochii lui pe batranele acelea zbarcite cum stateau dezbracate in pielea goala, primavara, in unda Sebesului, sub podul pe care treceau oile de la pasuni, cantand descantece si batand diavoleste cu palmele apa inghetata, iar dupa asta, ciopoare intregi de mioare treceau raul sterpe, fara a mai da pic de lapte...
Aici, in satul acesta, femeile au fost descantatoare. Femeile au facut cel mai mare rau si tot femeile au facut cel mai mare bine. Iar intre aceste femei "anumite", chipurile celor trei care "strigau" zorile au fost mereu, in amintirile batranului, invaluite de-o lumina divina. Apareau doar odata cu moartea. Uneori, lumea le si uita, de batrane si singure ce erau, iar cand oamenii le vedeau iarasi, cantand la fereastra vreunui mort, simteau nu spaima, ci parca un fel de ocrotire placuta. Nicolae Cocie are convingerea ca acest cantec al zorilor "indulcea durerea mortii". Zice ca acele femei erau un fel de "calauze ale sufletului", ca datorita rugaciunii si vietii lor ascunse, ascetice, ele reuseau pur si simplu sa "vorbeasca cu sufletul". "Ii "aduceau aminte" omului mort de viata lui viitoare si-i aratau caile, ii spuneau clar pe unde trebuia s-o ia pe lumea cealalta, il calauzeau pas cu pas, prin cele noua vami, pana la poarta cerului." Cand ascultai cuvintele cantecului zorilor, parca te gandeai si la tine, ca sufletul ti-i un pic nemuritor, ca femeile astea stiu precis pe unde-o sa se duca si ce-o sa faca. Si parca asa, deodata, nu-ti mai era nici tie teama de moarte. Acum, azi, nu si le mai aminteste pe "femeile zorilor" decat impreuna. Nu doar in zorii de zi ai nenumaratelor morti, ci si pasind in spatele inmormantarilor, departe de cortegiul indurerat, tinandu-se de brate ca intr-un lant, cantand, mereu cantand. In cimitir, la groapa, erau alte bocitoare. Femeile cu zorile nu se amestecau printre ele, nici printre cei din neamul mortului, care "se cantau" zgomotos langa mormant. Stateau deoparte si priveau tacut, de undeva de pe-un fundal inalt, cu capetele aplecate pe-o parte si ochii secati de lacrimi. Aveau intr-insele ceva nobil, de preotese pagane, venite dintr-un alt timp.

Imblanzitoarea de priculici

Le-a mai vazut apoi la moartea unui unches. Au aparut pe nesimtite, fara stirea gazdei, caci doar pe ascuns, fara stirea gazdei, se vine. Cei dinauntru au tresarit langa omul mort. De data asta, casa avea ferestrele spre apus, astfel ca femeile cantau intoarse cu spatele. Pe una parca o chema Albu, pe cealalta Lenuta lu Borlovanu, dar cel mai limpede isi aminteste de baba Maria a lu Bocovanu, o batrana ciolanoasa si smeada, care canta atat de frumos, incat se zicea despre dansa ca poate imblanzi cu glasul chiar suflete de strigoi ori de priculici. Dascalul isi ridica ochii parca de undeva dinlauntrul sau si cauta in jur, clipind des, pe sub arcurile sprancenelor inca negre ca abanosul, dezmeticindu-se cu greu din umbrele amintirilor. Imi pare c-ar cauta un punct de sprijin, ceva de care are nevoie ca sa coboare iarasi in abisurile imprejurarilor de demult. "Ano, pofteste te rog putin, fii buna!...". Pe o a doua usa a verandei, cea care da inspre curte, apare o femeie maruntica, cu ochii negri, sticlitori, zambind plina de bunatate spre musafiri. E Ana Cocie, blajina nevastica a dascalului, fosta invatatoare in sat, ce pastreaza parca si azi un chip de scolarita oachesa, cu tamplele luminoase si parul frumos, pieptanat cuminte pe o parte, abia atins de argintul anilor. Are manecile suflecate, pieptul ii tresalta de atata umblatura fara ragaz. "Ano, iti mai amintesti tu cantecul zorilor?...". Ochii femeii lucesc si mai copilaros, ea incearca sa-si potoleasca suflul, isi pune palmele in sold si zambeste, zambeste mult, apoi isi lasa incetinel capul pe spate si se cazneste sa scoata un murmur din adancul pieptului sau zbuciumat. Ea nu e chiar de aici, a venit mireasa de peste munte si-acolo inca se mai canta, acum vreo cincisprezece ani, poate si mai mult. Dar, oricat i-ar tine isonul si barbatul sau, oricat s-ar ajuta unul pe altul in inganarea unor franturi de vers, "vorbele" cantecului tot nu reuseste sa si le aminteasca. Nu-i vin in minte si pace, a trecut prea mult timp. "Da de Maria lu Bocovanu iti mai amintesti, Ano?...". Aici, femeia nu mai sta pe ganduri: "Oh, dara cum? Avea batrana asta asa un glas de frumos in piept... Ea a cantat cel mai frumos zorile de aici, din Borlova...". Si, intr-adevar, zice-se ca aceasta "cuvioasa" reusea sa imblanzeasca prin cant sufletele fara tihna ale priculicilor. "Priculici au fost multi aici, la noi in sat. Pe multi i-am cunoscut si noi, dar n-am aflat ca-s asa decat dupa ce s-o preschimbat in vreun animal si i-o muscat pe unii oameni sau dupa ce-o murit si-o venit inapoi la neamurile lor, ca sa-i bantuie." Dascalita vorbeste despre aceste fapturi ca si cum ar fi citit despre ele in manuale scolare, fara umbra de dubiu, dar totodata cu glas greu, apasat de amintiri: "Priculicii sunt niste oameni care din nastere au un "defect fiziologic" - coloana vertebrala putin mai prelungita decat normal, ca un fel de coada. Au o coduta dinapoi, care abia daca se vede cu ochiul liber, ca o umflatura prin piele. Zice-se c-ar fi copii care-au fost auziti de lup plangand in pantecul mamei si care fac fratie cu lupul, inca dinainte de-a vedea lumina zilei. Oricum, omul care s-a nascut asa si care simte ca ceva nu-i bine cu el, trebuie sa-si calce pe rusine si sa le-o marturiseasca macar celor apropiati, inca din timpul vietii, caci altfel poate sa le faca mult rau dupa aceea, chiar si fara voie. Era la noi in sat o femeie, una de-i zicea Siuta lu Valac - din cauza asta o murit. Mama ei se nascuse cu coada, ea nu. Dar ma-sa nu i-a spus niciodata fetei ca-i priculice, ca sa n-o supere. Apoi, mama a murit si a-nceput sa vina la femeie, preschimbata-n strigoaie. Si cand i-a spus, intr-un tarziu, prin vis, ca ea-i cea care vine si face dracovenii prin casa si-o musca si-o chinuie, era prea tarziu: femeia era de acum prea bolnava de spaima si nesomn si-o murit la scurta vreme dupa maica-sa.
Nici nu va inchipuiti ce lucru mare-i pentru un suflet sa fie linistit dupa moarte... Sa scapi casa de-un duh fara odihna, de strigoi sau de priculici, asta nu-i usor deloc. Poti sa tii randuiala ca la carte, sa afumi mormantul, sa faci toate pomenile pana la sase saptamani si dupa, tot degeaba. Unii se duc la cimitir si-ntorc crucea pe invers, altii iau glia de pe mormant, de la cruce si-o arunca pe apa Sebesului si zic ca asa cum se duce glia, asa sa se duca si sufletul satanicesc... De multe ori, tot nu-i deajuns. Sufletele raman ca un abur, in trupurile intepenite, si ies, noaptea, prin gurile deschise ale mortilor, spre lumea celor vii. Aici, pe la noi, au fost necazuri mari, probleme din acelea - stiti dvs.... Cu deshumari, cu politie... Dar altfel nu s-au linistit. Pana nu le-o strapuns inima n-o fost pace...". Vorba Anei devine inceata, secretoasa, dascalul incuviinteaza incruntat, din coltul lui, apasandu-se adanc in carja de lemn alb, iar incuviintarea lui tacuta seamana parca a neputinta, a resemnare. O viata intreaga le-a vorbit oamenilor despre stiintele exacte, despre darwinism, despre alcatuirea armonioasa a corpurilor animalelor si oamenilor, si totusi, nu poate sa nu consimta ca vorbele femeii sale sunt curatul, inexplicabilul adevar. Iar Ana continua: "De cele mai multe ori, numai daca dezgropam mortii si-i casapim si le ardem inima, numai asa daca se linistesc. Am vazut cu ochii nostri om dezgropat dupa doua luni. Trupul ii era putrezit, aproape dat pamantului. Si totusi, in anumite parti din corpul sau... avea sange! Cand l-au intepat in inima, din inima a tasnit sange si cadavrul s-a zvarcolit. Asa ceva oare cum se explica? Unele suflete nu se linistesc nici dupa prima dezgropaciune, altele nu se linistesc niciodata. Era un om aicea, in sat, pe care l-au dezgropat dupa cateva saptamani, caci facea mari necazuri familiei. L-au taiat, i-au scos inima si i-au ars-o, dar noaptea urmatoare a venit iarasi ca o umbra si le-a zis: "Nu m-ati gasit! Oare nu va amintiti voi cum umblam eu prin sat, cu caciula mea frumoasa, de tigaie, care-mi era asa draga? Caciula nu mi-ati gasit-o...". L-au dezgropat si-a doua oara si, intr-adevar, i-au gasit caciula. Abia dupa ce i-au ars si caciula, sufletul aceluia s-a linistit. Intamplarile astea poate ca vi se par cam prea urate, infricosatoare. Eu vi le-am spus doar ca sa-ntelegeti ca inainte de vreme mai era un leac, pana sa se ajunga la asemenea grozavii: cantecul zorilor. Un glas ca al batranei aleia, Maria lu Bocovanu, care reusea sa imblanzeasca sufletele multora, despre care se credea ca-s licantropi sau strigoi. Auzind-o cantand, oamenii isi trageau sufletele lin, ducandu-se linistiti pe lumea cealalta. Mare pacat ca s-a pierdut cantecul asta. Mare pacat...".

De la Boierebista...

Trebuia neaparat sa-l gasesc, sa-l aud si eu, cantecul acesta! Aveam sa colind intregul "triunghi" al satelor de gugulani, triunghiul de asezari cu varful in Caransebes, ce incojoara Muntii Tarcului si Muntele Mic, aveam s-o iau aproape sat cu sat, doar pentru a cauta magicul strigat al zorilor. Opresc masina, bat la porti, intreb. In Bautar, nu s-a mai cantat de vreo treizeci de ani, in Bucova, oamenii confunda zorile cu bocitul pe mormant. In Vama Marga, cica se mai canta, dar foarte rar, numai la cate un mort "de seama". In Glimboca mi se spune sa ma apropii si mai mult de Caransebes, in jos, spre munte, spre Varciorova si Cornereva.
N-am mai ajuns la Varciorova, nici la Cornereva. Luand-o intr-acolo, aveam sa descopar inca o bifurcatie catre Muntele Mic, sa aflu ca la capatul acelui drum se afla un sat mult mai izolat, Bolvasnita, si ca-n acel sat ar mai trai o femeie ce canta zorile, cea mai vestita azi din intreaga gugulanime. Maine va fi a treia zi de umblari prin aceste tinuturi. Numele femeii pe care o s-o caut este Solomia.

Cantecul fermecat

E trecut de ceasul amiezii si Solomia Turnea a tresarit din vis. E un vis pe care-l viseaza de zeci de ani, mereu acelasi, neschimbat, incepand cu prima noapte de dupa cele sase saptamani de la moartea barbatului ei. Au trecut 45 de ani de atunci, aproape o viata de om, si ea inca-l mai viseaza. In acest vis, Solomia e mai intai mireasa, jucand in straie albe, la nunta sa. Rade, este in mijlocul horei, purtand pe parul balai stravechea "salba de sfantihi" a gugulanilor, trei randuri de bani de argint, albi, stralucitori, care ii joaca pe cap in ritmul ametitor al muzicii. Si deodata muzicantii se opresc si intreaga nunta, toti oamenii danseaza doar dupa zornaitul cristalin al salbei de pe parul fecioarei... Apoi, deodata, in acelasi vis, Solomia se intalneste cu barbatul ei sosit din lumea mortilor pe un camp inalt, plin de flori, de la poalele muntelui. Ea vrea sa-i arate cat de mult a muncit de cand el nu mai este: "Ma, Culaie, hai sa vezi cum am gatit de facut casa, eu si fiul tau...". El nu vrea sa vie. "Hai atuncea numa pana-n capatu satului, ca de acolo se vede...". El zice mahnit: "Nu marg". Atunci ea il intreaba: "Mai, barbate, vreau sa te-ntreb si eu cum is pomenile pe acolo pe la voi?". El tace mult si la urma ridica dragastos ochii spre ea si-i zice "cu gura": "Solomio, atata-ti spun - sa nu te cheltui mult, ca nici o valoare n-au. Mai bine-o mica rugasiune...". Acesta e tot visul, si nici pana azi Solomia n-a reusit sa ii desluseasca adevaratul talc. Pentru cine sa faca mica rugaciune? Pentru dansul?... Sau pentru dansa?... Acum, Solomia iese incet din casa, inca tulburata de intalnirea cu barbatul sau din lumea cealalta, acomodandu-si greu ochii cu soarele primavaratic. Cand isi vede insa intreg neamul adunat la masa din mijlocul curtii luminate si pe mine, musafirul cel necunoscut, in mijlocul lor, chipul batranei se destinde intr-un zambet dulce, atoatecuprinzator. Avem in fata un portret nobil, cu fruntea inalta, senina, si ochii scaldati de apele intelepciunii, un chip care, dezbrobodit poate de naframa cea neagra a femeilor gugulance, ar putea aparea nestingherit in aulele oricarei academii. Cei din familie o inconjoara cu o dragoste nespusa, intrecandu-se sa-i faca pe plac, ca unei adevarate regine. Rar am vazut o asemenea pretuire fata de un batran, precum a celor din familia Turnea. Se straduiesc parca sa-i ghiceasca fiece intentie, n-o lasa sa se atinga de nimic, o-ntreaba daca nu i-e rece, daca nu i-e foame, amutesc de fiecare data cand ea incepe sa spuna ceva, si asta, cu siguranta, fara nici un dram de prefacatorie, sincer, din toata inima. Abia intr-un tarziu, cuteaza sa-i spuna cine sunt, ca am venit pentru cantecul zorilor. "Ah... cantecul zorilor? Frumos. Frumos...", zice, dusa pe ganduri si ma cuprinde in privirea ei calda si-ncepe a-mi spune pe scurt cum e obiceiul, la fel ca la Borlova, tot cu luminile aprinse-n drum, tot cu trei femei "in zorile zalei, cand se prinde-o tara in sat a videra". "Pa una o chemat-o Turnea Crucita s-o murit. Pa una o cheama Popescu Floarea, traieste, da are pasta noauazaci de ani, ii mai trecuta ca mine, mai pierduta. S-a treia-s eu, Solomia, care ma vedeti. Is ultima. Eu am invatat zorile de la niste femei batrane, cum mi-s eu acu. M-am dus la ele, cand o zas ca nu mai pot sa tana cantecu din piept si trebuie sa-l lese la altii. Acum, cand n-oi mai putea nici eu, nu mai ramane nima care sa le cante...". "Dar cantecul!", zic. "Va rog, imi puteti canta putin cantecul?..." Batrana se ridica si-mi face semn cu mana, sa mai am nitica rabdare. Acum se uita-n ochiul unui stranepot, Ion. "Hm, ii bine...", zice. De cateva zile, baiatului i-a iesit un urcior dureros - "miligonci", cum i se zice pe aici -, abia mai putea vedea cu ochiul drept. Aseara ea i-a zis la ureche un descantec nu prea lung, si dupa fiecare vers ii ungea cu propria saliva pleoapa bolnava. Descantecul se termina asa: "Miligonci, miligonci, cat oi fi eu caine, atata sa fii tu pana maine!". Azi e deja maine si stranepotul o priveste cu recunostinta prin pleoapele tamaduite. Apoi, Solomia trebuie sa mai vada cum o duc vitele. Iese pe cealalta poarta, din capatul frumoasei curti, inconjurate de cele trei "casi" ale ei, si se indreapta sontac spre grajd. Bogatia nu ma mai uluieste: tractor nou, doi cai, porci, cinci vite cu vitel si o turmisoara de oi in departari, pe care o mana agale spre casa o nepoata. Totul, toate aceste pamanturi le-a dobandit prin munca cinstita alaturi de Ion, singurul ei fiu, ramas orfan de tata la zece ani. "De ce astazi nu mai invata nimeni zorile?", insist, desi simt ca nu-i momentul, ca acum femeii nu-i sta gandul la asta. "Pana la urma, sunt totusi niste versuri. Daca ar vrea, orice femeie mai tanara ar putea sa le invete...". Pentru prima data, privirea ei intoarsa spre mine e impovarata de-o tristete vecina cu mania. "Cum sa-ti spun eu dumitale, domnule, nu mai poate nima sa-nvete dupa noi, fiindca s-or intors lejile lumii asteia. Caci cantecu asta nu sa poate canta fara o tara de credinta. Daca s-ar alege trei de-alea tinere sa cante zorile, lumea s-ar uita la ele chioras. O si zas una: "Aaaa, ca ce sa cantam? Capai rad alelalte de noi...". Auzi, domnule, sa rada de ele ca canta zorile!... Niste proaste la cap." De altfel, ea, Solomia, nu vrea sa aiba treaba cu lumea aceasta. Altceva are acum pe cap. Ea intra in grajd, se uita peste tot, mai grijulie la piciorul unei junici. "Hm, ii bine...", zice. Pe sarmana cornuta o muscase deunazi un sarpe negru, de pulpa, dar asta e una din ultimele pricini care pot s-o sperie pe inteleapta Solomia. Ea stapaneste descantecul sarpelui ca pe cele doua maini ale sale, vin la dansa din tot tinutul oameni cu vite muscate, ca sa le descante. Desi n-are legatura cu zorile, nu ma pot abtine, totusi, sa n-o-ntreb cum face minunea. "Uite vitisoara asta...", zice, privind-o cu mila nesfarsita. "S-o dus pa tarina, s-o-ndepartat si s-o bagat intr-o gaie (padurice) sa pasca. Si-o muscat-o on serpe fudul de picior. Ii mirosea laptele, i s-o bolfat pulpa acolo si-o durea pa biata vaca. S-atuncea am facut cum am stiut de la bunicu meu: am catat trei bate de alun verzi, le-am luat si le-am bagat in grajd. Luam o bata si dadeam pa pulpa lu vaca, unde era acolo muscata, si ziceam: "Pleca un om mare, c-o sacure mare, sa teie-un lemn mare. Cand lemnu-l taie, gura lu serpe-i seca!". Luam a doilea bata si tot asa ziceam: "Pleca un om mare...". Si-a treia bata tot asa. Am dat cu toate trei si p-urma am luat alea trei bate si le-am pus in rascrucea drumului, le-am lepadat acolo. Si cum le-am lepadat acolo, umflatura din pulpa lu vaca o-nceput sa se traga. La sfarsit, am adus nuiele tot de alun, da mai subtiri, si-asa, lungi, le impleteam ca snopu si le bagam sub tatele la vaci, ca de cununa asta nu se mai apropie serpele veci sa muste din nou...".
Femeia ramane in grajd, vorbindu-le "vitisoarelor" bland, la ureche, ca unor oameni, iar eu simt ca trebuie s-o mai las putin singura si ma intorc spre masa cea alba, inconjurata de neamul ei. Sunt toti. Sunt multi. Si-mi zambesc. Si abia acum, indreptandu-ma catre acesti oameni razatori, incep sa inteleg de ce o pretuiesc ei asa de mult, de ce-i poarta atata de grija batranei, de ce se comporta toti ca niste copilandri cuminti, care-i cer povata la fiece pas. Fara vorbe mari, cred ca Solomia este de fapt "sufletul" casei acesteia. Cea care ii tine impreuna, cea care le da un rost. Ei muncesc, de dimineata pana seara, se intorc truditi, mananca si se culca langa nevestele lor. Muncesc pamantul, cresc animale, lasandu-i ei alte griji, mult mai importante decat cea a zilei de maine. Grija ei inseamna cealalta lume, un taram fantastic, al viselor, al descantecelor si al sufletelor mortilor, o lume satanica si dumnezeiasca totodata, cu care numai dansa se pricepe sa vorbeasca. Ea e doftoroaia tuturor, folosind puteri magice, la care ei n-au acces. In gura ei cuvintele suna altfel, au alta forta decat daca ar fi rostite de oamenii ceilalti. Ea s-a nascut aici, s-a casatorit aici, va muri aici, in satul Bolvasnita. In satele gugulanesti de pe valea Timisului, a Bistrei, a Sebesului, putini tineri merg sa munceasca la oras si aproape nici unul in strainatate. Aproape toti raman sa munceasca pamantul langa batranii lor, raman firesc, nu fiindca n-au incotro si fara sa socoata ca asta ar fi un sacrificiu. Solomia si-a invatat fiul in respectul fata de un tata care a murit si pe care el abia a apucat sa-l cunoasca. La doisprezece ani, copilul insusi, vazand saracia si lipsa de bani a mamei sale tinere, s-a dus sa munceasca cu ziua, la cele mai grele si umilitoare munci, doar ca s-o ajute si sa tina casa in picioare. Oricat a incercat femeia sa-l impiedice, copilul tot s-a dus. "Lasa, mito, c-o sa muncesc. Nu mor eu, mito. Lasa, c-o sa ne ridicam noi...". Astfel ca, impreuna cu mama sa, el a ridicat intreaga gospodarie de astazi si, in acelasi respect fata de batrani, si-a invatat cele doua fete, dar si ginerii, iar acestia la randu-le i-au invatat pe copiii lor, stranepotii Solomiei. Ginerele Adam are trei apartamente in Caransebes, dar din convingere si-a dat copiii tot la scoala-n sat, ca sa-i tina aproape de batrani. La sapte ani, Ionut cel mic stie sa dea cu sapa, sa coseasca, sa asculte ore-n sir legende batranesti. Cei din neamul Turnea sunt cu adevarat fericiti. Sunt fericiti ca sunt impreuna. De pe marginea campului de flori, Solomia ar fi avut ce sa-i arate in vis barbatului sau. Iar poarta a doua se deschide incet, scartaind ca un vaiet... In cadrul ei, proiectata parca pe fundalul pamanturilor lungi si al muntilor, apare in lumina asfintitului silueta unei batrane plapande. Se sprijina intr-o carja, tine in palme o lumanare aprinsa si canta. Canta asa, deodata, fara sa ne fi dat de veste, canta fara ca eu sa fi apucat sa-mi scot carnetelul, fara macar sa-mi dea timp sa notez toate versurile: "Da-le dalbe zori/ Da-le zori surori/ Zori de n-ar grabi/ Pan mi te-am gati/ Pan mi te-am spala/ Pa mani pan la coate/ De sudori de moarte/ Sama sa mi-ti iaiu/ La manuta stanga/ Ca tai calea stramba/ Cu pluguri-i arata/ Cu spini samanata/ Cu sanje-i picata/ La manuta dreapta/ Ca-i calea direapta/ Cu pluguri-i arata/ Cu flori samanata/ Cu lacrami picata/ Sama sa mi-ti iaiu/ Sfantu Patru vine/ Sa-ti dea cheili/ Iti dascuni portali/ Sa-ti vezi calili/ La mijloc de cale/ Maica Precista/ Ea te-o astepta/ Si te-o-ndirepta/ La ciopor de miei/ Ai azi nepotei/ Sa ramai cu ei/ La ciopor de miele/ Alea-s nemurele/ Sa ramai cu ele/ Si noi ne-om ruga/ Sa-nvii la Rusale/ Ca ni-i zaua mare/ Noi te-om astepta/ Cu mese intinse/ Cu faclii aprinse/ Cu pahara pline/ Cum o fi mai bine/ Unu-i cu zahar/ Intr-unu-i dor si amar/ Intr-unu-s viorele/ Intr-unu-i dor si jale/ (...)/ Si noi ne-om ruga/ Sa fii iertatoriu/ Cum esti ducatoriu/ Dintr-o lume-ntr-alta/ Dintr-o lume-ntr-alta...".
Batrana a incremenit in fata portii deschise, cu lumanarea aprinsa in mana. La capatul pamanturilor ei, soarele a apus si toti cei de la masa alba au in ochi lacrimi. Ginerele Adam spune: "Daca asa o femeie traieste, inseamna ca nu-i totul pierdut pe pamant".
Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)

Alexandru_Dacicus
Posts: 112
Joined: 04 Jan 2009, 13:05

Re: Asumarea riscului de a gandi si altfel - Ion Ghinoiu

Postby Alexandru_Dacicus » 12 Aug 2009, 21:33

Material preluat de pe www.reper-romanesc.org

Cântecul Zorilor

În fiecare toamnă, în luna octombrie, sărbătorim una din cele patru mari Sâmbete ale morţilor de peste an: Moşii de toamnă sau Moşii de Sâmedru. Despre această temă complexă a morţii în tradiţiile româneşti ar fi multe de spus. Am ales însă să vorbim despre Cântecul Zorilor, un cântec funebru aparte, atestat în Banat, Hunedoara, nord-vestul Olteniei. Cântecul Zorilor are o linie melodică unică în folclorul muzical românesc, fiind de o mare arhaicitate. C. Brăiloiu, cel mai important etnolog-muzicolog român, afirmă că nu este un simplu bocet, ci un străvechi cântec funerar : “Trăsăturile arhaice ale formei sale, elementele mitologice precreştine din conţinutul său au fost puse în evidenţă (şi) de O. Bârlea, care a demonstrat convingător existenţa speciei într-o epocă anterioară formării zonelor etnografico-folclorice şi dialectale cunoscute nouă astăzi”.
Ritualul în care sunt performate cântecele funerare de Zori are la bază o viziune mitică ce tratează moartea ca o călătorie şi postexistenţa ca un alt mod de a fi: “Pretutindeni în lumea tradiţională moartea este sau a fost considerată o a doua naştere, începutul unei existenţe noi, spirituale. Cu toate acestea, cea de a doua naştere nu este naturală precum prima – naşterea biologică; adică nu este dată, ci trebuie creată ritual”. Imaginarea morţii ca o mare călătorie are ca rezultat o serie de practici rituale legate de Marele Drum. Acestea acompaniază interpretarea Cântecelor de Zori, fiind în acelaşi timp descrise chiar în textele lor. Se creează astfel un paralelism între gesturile făcute în timpul înmormântării şi “petrecerea” (petrecania = înmormântarea) descrisă în Cântecele de Zori: “Drumul dalbului drumeţ capătă în Cântecul de petrecut (variantă a Cântecului Zorilor) valenţe de mit. Parcurgerea lui integrală echivalează, în fond, cu salvarea răposatului, cu esenţiala posibilitate a acestuia de a se desprinde de condiţia vieţii” şi de a porni întins pe drumul dî la mâna direaptă, drumul cel bun care-l va duce printre răzoare semănate cu flori – imagine arhaică a Raiului.
Deşi sensul comun al cuvântului zori este cel de răsărit, în Cântecul Zorilor cuvântul are un sens mai vechi: a zori (cuiva) însemna a(-i) ura (ceva). Iată un citat care evidenţiază faptul că acest cântec funerar nu este neapărat legat de momentul răsăritului, cum s-ar putea imagina la o primă impresie: “A treia zi după răposare urmează, de regulă, înmormântarea sau îngropăciunea (...) În Banat, nici un român nu se îngroapă dimineaţa din cauză că neamurile sale voiesc a-i expedia sufletul către ţinta sa dimpreună cu mergerea spre hodină a soarelui. În cazul contrar, se tem că sufletul răposatului, pe când se află soarele în urcare, lesne ar putea să apuce pe căi rătăcite şi să cadă apoi jertfă vreunui strigoi rătăcitor”.
A petrece mortul pe ultimul său drum spre lumea drepţilor presupune executarea unor rituri de despărţire: “În unele părţi din Transilvania şi Banat, după ce s-a scos sicriul cu mortul din casă, cei ce rămân în urmă răstoarnă scaunele şi mesele, arătând prin aceasta turburarea produsă prin moarte”. Tot în categoria ritualurilor de despărţire intră întoarcerea oglinzilor, lovirea sicriului de prag sau spargerea unei oale cu cenuşă la ieşirea mortului din casă. După performarea acestor gesturi, cortegiul funerar porneşte spre cimitir, cântecele funerare de Zori îndemnând în paralel sufletul mortului să pornească la drum şi să plătească cele nouă vămi. Ce s-ar întâmpla dacă defunctului nu i-ar fi cântate Zorile? “Asta nu să poace cu nişi un chip. Mortu nişi nu poate pleca din casă fără asta, că n-ar şci încotro s-o apuşe şî şe să facă”.
Cântecul Zorilor are aşadar rolul unui text escatologic, de ghid de călătorie spre lumea cealaltă, aşa cum erau papyrus-urile egiptene aşezate în mâna faraonilor sau tăbliţele orfice precreştine din lumea greco-romană (orfismul este primul cult religios precreştin care propune salvarea sufletului după moarte). De altfel, studii de specialitate consideră că rădăcinile acestui cântec străvechi ar fi cultele orfice de origine egipteană, răspândite la un moment dat în toată lumea romană, inclusiv în Dacia. Vechimea textelor de Zori este susţinută şi de modelul escatologic pe care îl propun, anterior Raiului şi Iadului creştin: este vorba de motivul celor două căi, “de-a dreapta” şi “de-a stânga”, ce duc spre lumea cealaltă, imaginată simplu fie ca un câmp cu flori, “cu mese-ntinse şi făclii aprinse”, fie ca un câmp cu spini.

Surse: M. Kahane et.al., Cântecul Zorilor şi bradului; M. Pop, Mitul marii treceri; V. Creţu, Mitul marelui drum în cântecele ceremoniale de petrecut din Banat; S. Florea-Marian, Înmormântarea la români


Return to “Mitologie”

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest

cron